O veşnicie...

Uneori, aş vrea să cobor în mine,

Acolo unde, în trecut,

Te-aş fi luat de mână să fugim în lume...

Dar mi-e teamă de lume!

Ştiu că de-ai fi acum, aici, 

Mi-ai spune: "Lumea e cenuşă, 

Sufl-o şi risipeşte-o!".

Dar parcă a trecut o veşnicie

De când nu mai eşti aici,

Căci am plecat, poate când era mai bine... 

De teamă! 

Şi acum îmi este, 

Dar am îngenuncheat lumina în suflet, 

Să pot veni la tine, chiar şi atunci când 

Cerul nu mai e la locul lui; 

Şi ţi-am umplut camera cu stele, 

Şi-am pus şi luna într-un colţ,

Ca atunci când apari în visele mele, 

Să fim cu ochii plini de ele, 

Şi sufletele-ntinse sub bolţi...

Vântul schimbării...

Te miri de primăvara din ochii mei,

Ce-mi curge prin vene, până în tălpi,
Făcând să răsară ghioceii bucuriei...

Dar uneori e atâta toamnă,

Încât aud stropii de ploaie
Cum îmi picură în suflet.
Iar frunzele, la fel de neputincioase ca şi mine,
Se lasă rostogolite de vântul existenţei,
Sub aripile înnegurate ale nopţii,
Până la răsărit...

Am obosit...

Mă întind în întuneric,

Să ascult zgomotul făcut de respiraţia

Ce se loveşte de pereţi, dând în golul,

Pe care nici indiferenţa nu l-ar putea produce...

Până acum, era o durere consternată,

O durere crescândă în pieptu-mi,

Dar acum... nu mai e nimic,

Nu mai simt nimic...
Aş vrea să ţip, dar nu am glas,
Aş vrea s-alerg, dar n-am putere,
Aş vrea să-mi rescriu ultimele două zile,
Dar nici cerneală n-a mai rămas;

Şi nici lacrimile ce-mi vindecau rănile altădat',

Ce mă ajutau să respir şi să o iau de la capăt,

Nu mă lasă să ies din celula de gheaţă, a inerţiei...

De azi-noapte se cerne cerul cristalin,

Suflări de gheaţă rostogolindu-se 

în ochi, pe tâmple, pe buze şi pe gât,

Până în suflet...

Mi-e plin sufletul de zăpadă,

Atât de plin încât, se purifică cu fiecare fulg

Şi renaşte cu fiecare bătaie,

de inimă. 

Reculegere...

Mi-e aşa de frică uneori,
Că noaptea îmi va fura cuvintele
Şi gândurile şi sufletul
Şi nici nu pot dormi, de-atâţi fiori,
Ce-mi străbat neîncetat tot trupul.
Şi mi-e aşa de frig când singurătatea,
Mă cuprinde în întunericul alb şi rece al stelelor,
Ce mi se zbat energic în pleoape... şi totuşi,
Niciodată nu m-am simţit atât de-aproape,
De viaţă, de esenţă... de mine.
Sincer, îmi era chiar dor de mine!
Îmi era dor să fiu doar a mea,
Să nu mă mai împart în mii de bucăţi,
Să nu mă mai ascund sub măşti de sticlă,
Cerşind milă şi iubire-ntre străini!
Căci rătăcisem mult timp în neştiinţă,
Mă scursesem în pârâul iluziilor,
Pe cât de subţirel, pe-atâta de profund
Şi de primejdios.

Adio, tu!

Presiunea mi se lasă pe tâmple,

Iar urechile-mi sunt inundate de un tunet vag...

Ce bine mă simt când plouă,

Și văd cum frunzele cad!

Iarna se naște ușor, ușor,

Odată cu adunarea norilor,

Și stelele dispar în mătăsurile ceții,

Iar eu simt cum plutesc... pe valurile vieții.

Acum totul e o joacă, un râs viu, ca de copil,

Ce n-a dat încă piept cu realitatea lor,

Ci renaște în fiecare clipă prin visele lui,

Și plutește prin lume, ca pe aripile vântului!

Frigul ce-mi zdrăngăne dinții în gură

Și-mi zguduie trupul ca un fior,

Anunță nehotărât și în grabă,

Că toamna se pregătește de zbor...

Adio, o, toamnă zbuciumată,

Adio, o, cântece trist!

Ce ai venit, ca pentru ultima dată,

Și ai plecat cu sufletul deschis...

O pată de culoare...

O, toamnă, 

Cât de-aproape mi te simt!

Parcă m-am născut din tine,

Atât de vijelioasă, de sensibilă şi de schimbătoare...
Bătaia vântului îmi îndreaptă greoii paşi,
Către drumurile ce îmi sunt trasate-n palmă,
Iar sclipirea caldă de frunze rumenite din privirea ta,
Unindu-se cu ochii-mi de cenuşă arsă,
Îmi dă putere să mă scutur de praful timpului,
Ce, plumbic, îmi apasă umerii de mătase
Şi-mi deschide aripile inimii,
Azvârlindu-mă-n cercul păsărilor dimineţii,
Ce-nseninează nonculorile cerului...

Vis nebun!

Vis nebun, răzleţ, de vară,

Te-ai întors, izbind în ape,

Stânci lovind şi sfărâmând...

Eu credeam că eşti în lume,

Inimi frânte vindecând;

Dară tu, nebun frumos,

Ce porţi mantia lui Eros,

Îţi găseşti în miez de noapte

Să-mi lipeşti pe buze şoapte,

Iar în suflet să-mi presari,

Albul stelelor din zări...

*

Vreau Luceafăr să-mi devii

Şi de noapte... şi de zi... 

Nimeni, în noapte...

Strada mi-e pustie,

Nu se simte nicio suflare,

Printre umbrele teilor nu se vede nicio mişcare,

Noaptea, mândră de-a fi cântec şi amforă,

Întinzându-se pe umerii lumii;

Dar la mine încă mai licăre lumina-n ferestre,

O lumină aurie ca o caisă coaptă,

Iar ceasul bate orele două...

O singură lumină, într-un ocean de întuneric,

O singură stea, foşnind cu ecou pe drumul vieţii,

O singură suflare, stingând lumânarea,

Vestind sosirea dimineţii...

Devino iubire!

Copilă, e atât de frig afară,

Iar ochii-ţi sunt plini de stele!

Înaltele ceruri, atât de întunecate,

Ce-ţi luminează căile şi gândurile abstracte,

Iar aerul rece, ciupindu-ţi pielea goală,

Îţi încălzeşte sufletul şi lumea-interioară...

Iar buzele-ţi sunt arse şi gura ţi-e flămândă,

Obrajii-ţi sunt palizi şi pielea creponată,

Dar oamenii tăi dragi, ce-ţi stau aproape, 

C-un zâmbet îţi hrănesc făptura toată.

Primeşte bucuria şi dă-o mai departe;

Apreciază bunătatea şi transform-o în şoapte;

Dar preţuieşte iubirea şi clipele ei toate,

Devino ea, virtute, şi lanţurile-i rupe,

Ca lumea să o afle şi-n ea să se strămute.

E vechea toamnă, nouă...

Cu părul bălai ca spicul, 

Ud de ploi, plin de măceşe,
Sprijinit, greu, pe umerii rotunjiți
și maturi,

Cu buzele moi şi verzi,

Dulci ca bobul copt de strugure,

Cu rochie lungă, provocatoare

Brodată cu frunze, la poale

Şi un pantof tocit de drumuri...

Deodată o vezi c-apare,

Cu paşi mici, timizi, dar siguri,

Scuturându-se de lacrimi,

Tânără şi-nfloritoare...

E vechea toamnă, nouă,

Şi niciodată aceeaşi.

Parfum de toamnă

Fluturii verii au murit,

Mi-au murit pe buzele arse,

Iar pielea mi-a devenit ca o scoarţă,

De rămurele desfrunzite şi uscate.

Mâinile-mi tremură neputincioase,

Şi oasele-mi trosnesc mereu, 

Iar picioarele mi-s reci şi încleştate,

Deşi sângele zvâcneşte-n trupul meu...

Miroase a toamnă şi a dor,

Şi vezi pe boltă păsările călătoare,

Berze, rândunici, privighetoare,

Ce prevestesc toamna în cor,

Lăsând amintiri şi regrete în urma lor...
Timpul trece, cernit parcă în morile de vânt,
Iar sufletul meu creşte şi se deosebeşte,
De apă şi pământ...

Realitate iluzorie...

Visele-mi înflorite pe suflet,

Se înalță în văzduhul azuriu,
 Şi în dansul lor elucubrant,
Rămânând de-o nuditate frenetică,
Emană o afabilă fantezie...
Culoarea insipidă,
Mirosul indicibil
Şi jocul de lumini şi umbre,

Îmi condimentează viaţa,
O viaţă care, fără de vise,
Făr' de un loc latent de refugiu,
Ar obtenebra prin monotonie...

Doar marea...

Te-am așteptat în cămăruța rece și întunecată a castelului de nisip,
În spatele perdelelor albe, cristaline,

Singură și zburatică-n visare...

Doar lacrimile scurse din irisul pur și sticlos al cerului,

În verdele smaraldic al mării,

Mi s-au închinat și mi-au gâdilat timpul tern,

Iar clipele plumburii au prins strălucire,

Au devenit mai ușoare și s-au rătăcit,

Printre valurile spumante și scoicile neșlefuite,

Sub privirea ștrengăreasc-a soarelui...
Iar tu, tot n-ai venit...
*
Dar nu te mai aștept, nu te mai vreau!
Rămâi în timp! eu plec în viață...

Zbucium, dorință...

În obscuritatea sfâșietoare a nopții,

Inima mi se zbate atât de tare,

Încât, zidul tencuit sârguincios,
Pe față, pe gât, pe umeri

Și pe întregu-mi trup,

Se sfărâmă, piatră cu piatră.

Are o dorință simplă și inocentă
Și pentru ea se zbuciumă atât...

Ușor, ușor, începe să se prăbușească,

Dar în spatele lui rămâne o poartă,

Iar o cheie are oricine!

Însă doar una o va putea deschide,

... spre îndeplinire...

Întâlnește-mă sub steaua zorilor!

Întâlnește-mă sub steaua zorilor,

Deasupra lanului însângerat de maci

Și vezi-mă învăluită-n aripi boreale,

Cu noaptea prinsă-n păru-mi,

Cu soarele cernit în privire,

Cu genele acoperite de cenușă,

Dezbrăcată de aparențe și de farduri,

Făr' de măști și de cuvinte;

Tu privește-mă... și simte...

Absent în prezent...

Timpul e aspru, imaterial și iute;

Îl tin în palmă și se topește...

Îl scap printre degete

Și îmi deformează pielea,

Cu fire de nisip rătăcite,

Printre limbile ascuțite de vreme,

Se nasc clipe tăcute sub soare

Iar pleoapele albe ale mării,

Le înalță la marile ceruri

Și le scufundă in neființă,

Dându-le pradă uitării;

 Copertele arse, le leg cu fire firave de maci,

Adunând memorii nemuritoare...

Prezentul este aici, acum,

Însă noi suntem absenți

Pe meleagurile trecutului, culegând amintiri,

Ce ne umplu zilele de voluptate,

Rătăcindu-ne sinele in albia tinereților...

Lebede cerești

Pe nemărginitul lac ceresc,

Lin, plutesc lebede sălbatice,

Ce, senine, le-au îndepărtat pe negrele surate,

Iar soarele a fost primit regesc,

Recucerindu-și împărăția divină,

A cărei limită îi este doar frumusețea,

Sibilinica și unica-i apariție zilnică,

O descoperi dis-de-dimineață,
Refractându-și culorile diamantice
În transparența anostă a ferestricii sticle.

Visare utopică...

Rătăcită printre așternuturi de verdeață,

Mi-a picurat în palmă, o singură,

Doar o singură inimioară...

În juru-mi, ploua liniștit de rece,

Iar în frăgezimea lor, m-am topit,

Scurgându-mă în valurile mării mereu vii;

Lovindu-mă de mal, cu ochii închiși,

Alunecând printre radioasele scoici,

M-am rostogolit în neștire, 

Fără să mă opresc, fără să vreau să mă opresc...

Soarele, cu privirea înflăcărată,

Îmi orbește întunericul de dincolo de pleoape;

Deschid ochii și... speriată,

Mă regăsesc în același câmp sălbatic,

Sub același cer întunecat,

Printre aceleași picături despicate din nori...

Departe de valurile învolburate și strălucitoare,

Ale încântătoarei și incomesurabilei mări;

Departe de realitatea din vis...

Mâine facem cunoştinţă.

  

Mâine, înseamnă vârful degetului mare de la picior,
Pe treapta viitorului;

Iar azi, reprezintă legătura dintre prezent şi viitor,

Amurgul dintre ele, atins cu călcâiul drept.

Mâine, chipul tău mi-e necunoscut,

Îmi apare, ca pentru prima dată!...

Azi, ai fost tăcut, iar chipul tău,

Senin şi totuşi rece, aspru în privire,

Alungă zâmbetul trecutului de ieri...
Mâine vom face din nou cunoştinţă,

Mâine, ne vom retrăi visele împreună,

Mâine... e o altă zi.