luni, octombrie 16

forgive me lord, for i have sinned

nu, nu, nu. 
nu, nu știu, poate. nu, nu cred.
confesiunea asta e față de mine.
aș zice mai degrabă, mă iert!

mă iert pentru că nu mai cred. 

nu mai cred într-unul dumnezeu și în puteri magice sau divine.
nu mai cred în gândirea pozitivă și în puterea atracției.
în afară de amăgirea iluzorie cu care mi-am împănat visurile pe moment, nu mi-au adus nimic concret.
un singur lucru e cert, nu se materializează decât lucrurile pentru care muncești.
nu-mi mai permit să visez, tot ce știu e că trebuie să lupți pentru ce îți dorești.
paradoxal, e singura ancoră care te poate ține la suprafață.
nu de alta, dar în reverie poți obține aripi care te duc atât de sus, încât atunci când deschizi ochii, să dai cu nasul de abisul existențial.

mă iert pentru că am greșit.

și greșesc în continuare. e normal, e omenește.
e singurul mod prin care am învățat lecțiile firii.
pentru că sunt genul care nu învață decât trăind pe propria piele arsura flăcărilor.

mă iert pentru că am vrut să văd binele și că le-am dat putere să mă schimbe.

am vrut atât de mult să cred că nu e adevărat. 
că oamenii nu sunt răi. că viața nu e alb-negru. 
că cerul își arată stelele din privire doar atunci când îl privesc.
am vrut atât de mult să văd partea bună din oameni, să cred în cântecul lor, să ascult dincolo de cuvinte, să le aud inima și să mă afund în ea.
am vrut să nu strivesc corola de minuni a lumii.
într-un final, au câștigat.
am cedat.
nu mai pot.

mă iert pentru că am dat tot ce am avut mai bun. 

și da, am rămas cu nimic. 
nimicul care sapă în mine și în pământul pe care calc, zi de zi. 

am dat cu capul în viață, am vrut să o simt, să o palpez, să îmi curgă în vene și să mă înalțe prin frumusețea ei.
m-a îngenunchiat însă.
poate e prea puternică și plină, față de mine, un miez de suflet, aruncat ca o nucă în lume.


sâmbătă, octombrie 14

acum ori niciodată

„toate la timpul lor”
și
„la momentul potrivit”
două expresii care ar trebui să rezolve orice pe moment, prin plasarea unei acțiuni într-un viitor - apropiat sau nedefinit.
două expresii care mă irită rău de tot.

cât mai avem de gând să ne păcălim?
nu cred că există „un moment potrivit” pentru nimic, ci mai degrabă clipa de față.
acum.
acum e timpul perfect pentru a face ce simți,
pentru a face ce ți-ai propus,
pentru a fi
-
prezent.

se întâmplă să crezi, uneori, când planetele se aliniază și toate calculele sunt pozitive,
că este „momentul potrivit” pentru tine,
dar pentru altul, să fie prea târziu.
se întâmplă, de asemenea, să-ți propui ceva pentru o anumită zi, pentru un anumit timp dat,
și când ajungi în acel punct să nu mai aibă farmec,
să fie lipsit de magia și adrenalina
lui acum.
și, desigur, nu vreau să dramatizez, dar știm cu toții că se poate întâmpla ca într-o zi să dea o mașină peste tine sau să nu mai ai posibilitatea să faci ce ți-ai dorit din diferite motive,
și atunci tot ce ai proiectat în viitor se spulberă.

mă întreb, din nou și din nou,
de ce ne păcălim că vom face lucruri - cândva...
când le putem face acum?
acum este singura certitudine pe care o avem și singura clipă care contează.

ce va fi, nu putem ști.
ce a fost, e amintire.
dar ce este... cu ce îl construim?

joi, octombrie 5

jumătăți

iar și iar, am rătăcit drumul, am rătăcit calea, m-am pierdut de mine și de alții, m-am dezbărat de armuri și am spart zidurile cu mâna goală,
crezând că din cauza lor nu poate intra lumina în sufletul meu, crezând că doar așa pot îmbrățișa omul.
fiind om. fiind alinare. fiind bunătate. fiind iubire. fiind căldură.
acum nimic nu-mi mai poate ține de cald.
îmi tremură inima și mi se înnoadă lacrimile pe sub piele.
nu mai am curaj să fiu vulnerabilitate.
nu mai am curaj să mă arăt în gândurile goale.
nu mai am curaj să invit un altul în povestea mea.
am căutat, inconștient, jumătatea.
și asta am găsit.
jumătăți.
și m-am înjumătățit și eu.
am tăiat din mine, din preaplinul meu.
m-am împuținat, m-am făcut mică, am tăcut strigătul, am tăcut durerea, am închis ochii și am îmbrățișat întunericul.
am devenit praf de stele.
iar apoi, ușor, ușor, m-am făcut cenușă.
phoenix nu e doar un mit.
e întruchiparea realității unei scurte vieți de om.
a mea, da.
și a multor altora care nu au curaj, la rândul lor, să fie, să strige, să doară.
-
de ceva vreme, mă caut.
încerc să ascult culorile, să simt vibrația vieții, să dau durerii un înțeles.
să dau timpului sens.
să dau inimii puls și glas.
încerc din răsputeri să îmi construiesc un nou început.
cu mine însămi de data asta.
încep o nouă relație, de întregire, de regăsire, de liniște.
și presimt că va fi cea mai reușită de până acum.
pentru că am înțeles, în cele din urmă, că doar acceptând rana, durerea, strigătul, lacrima și greșeala, poți merge mai departe.
am înțeles că doar acceptând prezentul cu tot ce are el, e treapta pe care o urci spre mâine.
am înțeles că nu trebuie să te reduci pe tine pentru a fi acceptat de alții.
am înțeles că trebuie să renunți la oamenii care te țin pe loc, pentru a-ți urma calea.
am înțeles că trebuie doar să fiu, așa cum sunt, și oamenii potriviți mi se vor alături în călătoria către lumină.

luni, august 21

efemer

sunt așa zile în care îmi vine să-mi rup pielea de pe mine,
în care simt cum crește un nou om pe dedesubt
și nu mai am loc, nu mă mai cuprind, nu mă mai sfârșesc

sunt într-o continuă creștere
într-un flux și reflux neîntrerupt

simt cum răsar din preaplinul ființei
noi convingeri și senzații
străine de mine
o alta ieri, necunoscută mâine

fiecare zi e o nouă provocare
nu știu de unde apar și unde mă duc
las valurile să mă inunde
și să mă poarte spre miazăzi

acolo unde sufletul respiră
acolo unde timpul nu e timp
acolo unde oamenii nu au ecou
iar gândurile nu au rădăcini

viața e simplă,
desculță e cel mai bine,
de mine și de tot ce mă-nconjoară
nu vreau decât să alunec
să las lucrurile să vină... și să treacă

miercuri, august 9

(Ne)oameni

Timpul are un mod aparte de a-ți servi lecțiile pe care trebuie să le înveți, în așa fel încât să faci față provocărilor vieții, care sunt din ce în ce mai dificile odată cu înaintarea în vârstă. 

Ai impresia uneori că ai trăit destule și nu te mai poate surprinde nimic, sau prea puține. Însă oamenii, viața, sunt pline de surprize și nu neapărat într-un sens pozitiv. 

Realizezi câteodată că, inclusiv tu însuți ești de nerecunoscut în anumite situații, modul în care acționezi sau gândești într-un moment neprevăzut scoțând la iveală un eu pe care nu-l cunoști. Un alter-ego, cum ar spune Freud. 

Un alter-ego poate mai parșiv, poate mai cinic, însă un eu care a fost construit în timp, cu oameni și experiențe negative, cu dezamăgiri care nu au făcut decât să-l foritifice. 

O latură a ta pe care o porți ca pe o armură invizibilă, stratificată sub piele, care iese la suprafață doar atunci când te simți atacat și nedreptățit. 

Animalele au acest mod de apărare natural, instinctiv. Spre exemplu, caracatița, acea moluscă cefalopodă hidoasă, se transformă în manieră cameleonică în momentul în care se simte în pericol, dar este în stare să fie recunoscătoare dacă este salvată de altcineva. Dovada e acest filmuleț.

Omul, pe de altă parte, se naște pur și inocent, fragil și lipsit de răutate. Mediul în care ne naștem, familia care ne crește și care ne insuflă niște concepții și preconcepții, mediul educațional și experiențele de viață, cultura și oamenii pe care-i întâlnim, toate acestea sădesc în noi sămânța diabolică a competiției și a invidiei, a nevoii de a fi mai bun decât celălalt și de a avea mai mult, de a ataca și de a ne apăra, de a lovi și de a fugi. 

Toate acestea reprezintă o parte din noi pe care ne-o formăm în mod inconștient, și care ne permite să devenim cameleoni la rândul nostru, când de fapt, datoria noastră este să fim oameni. 

În momentul în care devenim egoiști, în care ne lăsăm ghidați doar de ceea ce sinele nostru avid cere și ne gândim doar la binele nostru, atunci sensul nostru pe pământ, pur și simplu dispare. Sună dramatic și poate duce cu gândul la „binele aproapelui”, dar, deși nu sunt o tipă religioasă și nici cu viză la biserică, tind totuși să cred că nu putem exista unii fără alții și nu putem supraviețui doar cu noi înșine. 

Cum nu putem supraviețui și fără să comunicăm. Studiile realizate pe copiii care au avut neșansa de a trăi în familia care i-a conceput, ci au crescut printre animale, susțin faptul că aceștia nu pot supraviețui prea mulți ani, dar nu din cauza pericolelor la care sunt expuși, nu din cauză că nu au ce mânca, ci din cauză că nu au cu cine comunica. Aceștia trăiesc câțiva ani, dar mor din cauza solitudinii și a unui gol profund provocat de lipsa afecțiunii și a limbajului, care joacă un rol fundamental în dezvoltarea structurii cerebrale. 

Ce vreau să spun e că, oamenii au nevoie de oameni, și oamenii au nevoie să fie oameni. E plină lumea de fantome cu chip de om, dar prea puține suflete. Prea puțină asumare. Prea puțină implicare. Prea puțin sentiment. Prea puțină umanitate.

Timpul, însă, te învață să fii om... după ce vezi ce înseamnă să fie cineva neom cu tine.

duminică, iulie 16

Nu îmi mai e frică de moarte

Tot mai mult se pune accent pe frici, temeri, dureri, oboseală, toate îmbrăcate într-un cuvânt pompos, anume anxietate, despicat de-a fir a păr de către psihologi și pseudo-cunoscători, care ne induc stările respective, vrând-nevrând, livrându-ne informațiile în așa manieră încât să ne regăsim în cele descrise și să avem impresia că suferim la rândul nostru și că avem nevoie de ajutor specializat. 

Eu una, sunt pasionată de psihologie și caut să înțeleg motivul din spatele unei acțiuni, povestea din spatele unui comportament, vreau să înțeleg firea omului, ce îl macină și ce îl animă. Dar am constatat că, atunci când ești mai informat, ești mai predispus la a deveni ipohondru și la a-ți atribui niște trăiri care nu sunt ale tale, niște frici nefondate și niște gânduri care nu te definesc. Expunerea la anumite mesaje poate avea implicații practice nedorite și inimaginabile, pe care nu le poți controla, dacă nu le conștientizezi la timp. 

Nu spun nu, am suferit de anxietate de când mă știu, frica de moarte era omniprezentă și îmi bântuia nopțile și îmi sugruma gândurile, deși puțini sunt cei care știau asta. Dar tind să cred că, pe măsură ce am citit mai mult, cu atât m-am afundat mai mult. E important să știi ce ai, de ce suferi, să înțelegi când și de unde a pornit totul, să comunici, să cauți ajutor, să te implici în cât mai multe activități și eventual să faci chiar lucrurile de care îți e teamă, pentru a vedea că nu se întâmplă nimic și pentru a crea astfel un precedent, dar atât. Nu internetul e soluția, cum nici cărțile de self-help sau de dezvoltare personală nu te ajută să te dezvolți, decât să capeți un pic de motivație artificială și câteva idei temporare.

Nimeni nu-ți poate garanta fericirea în câțiva pași simpli, nimeni nu te poate ajuta să te dezvolți, dacă pentru tine nu contează decât să mănânci și să dormi; nimeni nu te poate ajuta să slăbești, dacă tu nu-ți miști oasele; nimeni nu te poate ajuta să faci nimic, dacă tu nu ești motivat, dacă nu ai curajul să-ți asumi anumite lucruri, să faci anumite schimbări în viața ta, dacă nu vrei cu adevărat să evoluezi și să ai o viață mai bună. Și, așa cum spuneam, nimeni nu te poate ajuta să scapi de frici, dacă tu însuți nu faci schimbările mentale necesare și nu te pui în postura de a fi neînfricat.

Cred cu tărie că totul pleacă de la psihic, că alimentația și stilul de viață, cât și alimentarea energetică și informațională contribuie la traiul de zi cu zi și la starea generală. Și cred, de asemenea, că totul depinde de noi înșine. Libertatea de a fi și autonomia sunt două concepte ce trebuie integrate în modul de viață pentru armonie și echilibru, iar asta ar putea fi o axiomă general valabilă, întrucât nu cred să existe ființă umană căreia să-i fie bine îngrădită sau constrânsă de către persoana iubită, familie, șef sau oricine altcineva.

Ce vreau să spun e că, fiecare trebuie să se cunoască foarte bine pe sine înainte de a crede ce citește și de a-și atribui simptome vehiculate și mediatizate pe internet din diverse scopuri. Din experiența personală, e nevoie de exerciții zilnice de identificare și combatere a gândurilor, de înțelegere a lucrurilor care le provoacă și de a vedea efectele pe care le au. Eu una, am luptat cu ele până am învățat să accept moartea ca parte din viață, durerea ca proces de formare, eșecul ca parte a dezvoltării ș.a. 

Odată ce conștientizezi faptul că gândurile au puterea de a-ți limita trăirile și experiențele, înveți să te dezbari de ele și să-ți schimbi structurile mentale, pentru a face loc gândurilor pozitive și pentru a permite vieții să înflorească în tine. Acum nu îmi mai e frică de moarte, mi-e teamă de viață. Mi-e teamă doar să nu treacă pe lângă mine în timp ce clipesc, și să nu pierd esențialul în timp ce o gândesc. 


joi, iulie 13

M-am vindecat de mine prin scris

Oricâte momente de nostalgie aș avea, nu aș da nici măcar o secundă înapoi. Nu aș vrea să fiu din nou copil. De fapt, nici nu-mi plac copiii, pentru că nu-mi place nici de copilul care-am fost.
Am fost un copil agitat, poate nu m-am manifestat suficient, dar în sinea mea am alergat mult, de parcă eram la campionat.
Am fost un copil cunoscut pentru faptul că scriam mic și vorbeam încet, ceea ce pentru adulci însemna la momentul respectiv o adevărată corvoadă, neluând în calcul faptul că aceste aspecte erau de fapt rezultatul lipsei de încredere în sine și al unui temperament introvert. Mi s-a reproșat de atâtea ori, însă, încât am avut senzația că nu știu să vorbesc cu adevărat. Am preferat să mă ascund, să nu prezint în fața clasei, să nu vreau să deschid gura când mi se cere, să nu mi se audă vocea incapabilă de a produce sunete puternice și rotunde.
Am fost un copil care se uita pe geam în timpul orelor și se pierdea în propriile gânduri, în loc să fie atent la lecție. Lucru care nu a rămas neplătit, întrucât profesorii alergau cu nesaț după mama prin oraș, doar-doar o lua măsuri și m-o aduce cu picioarele pe pământ, pentru că eram o visătoare, îți dai seama? Mai mare rușinea! Cu alte cuvinte, să-mi taie aripile, așa cum li s-au tăiat și lor, cândva.
Am fost un copil care râdea prea tare și prea mult, atunci când chiar nu era cazul. Mi se mai întâmplă și azi, recunosc. Pentru că, nu-i așa, standardele și rigorile nu prea se aplică atunci când omul se gâdilă pe interior.
Am fost un copil care vedea soarele în oameni și micimea propriului sine. Îmi plăcea să colorez sufletul oamenilor, deși le evitam privirea și nu-mi plăcea să socializez, întrucât aveam senzația că ar putea vedea în mine tremurul și bătaia de aripi eretică. Cu timpul am învățat că îi coloram cu propriile-mi resurse, cu paleta mea de culori, și că, de fapt, asta e arma cu care am supraviețuit, dar și cu care pot, oricând, să mă mutilez, pentru că, trezirea din utopii e cea mai dureroasă cădere pe care o poți trăi.
În fine, am fost un copil dificil, care se julea mult, care nu știa să mănânce fără să se murdărească și care plângea din orice. Hipersensibilitate se mai numește. Sau un concept care presupune să nu-ți mai încapi în propria piele, pentru că nu te regăsești în personajul pe care-l joci. Să simți că nu ai niciun loc al tău și că nu ești suficient de bun. Iată motive bune de plâns pentru un om în formare.
Fiecare vârstă are problemele ei, am susținut asta dintotdeauna. Ca adult, ai tendința să privești problemele copilăriei ca pe niște mofturi. Ca și copil, ți se pare o tragedie și apusul de soare. E greu să empatizezi și e greu să înțelegi în profunzime durerea celuilalt, cu atât mai mult cu cât ți se pare nejustificată.
Cert e că, în timp, toate astea se acutizează. Se ascund sub piele și se transformă în frici, în anxietate, în depresie. Norocul meu e că, odată ce le-am conștientizat, am reușit să le tratez în mare parte. M-am vindecat de mine prin scris.

luni, martie 13

e vremea noastră

vremea nu-mi mai influențează starea
de multă vreme
nu mai e vreme de tristeți
și nostalgii anodine
e vreme de alergat prin ploaie
și de sărutat sub franjuri de timp
e vreme de îmbrățișări prelungite
și strânse în suflet
e vreme de alergat prin viață
și prin ținuturi de mână
e vremea noastră
e vremea să fim împreună

sâmbătă, februarie 11

contraste

inima îmi e prea mică sau prea mare
prea grea sau prea ușoară,
nici nu mai știu
dacă se încadrează în standardele
de frumusețe ale societății
fiindcă,
de când ai transformat toamna târzie
într-o primăvară dulce,
preschimbând o noapte rece în lumină
cu un simplu buchet de lalele galbene,
anotimpurile din sufletul meu
s-au schimbat și ele,
iar acum caut acea lumină
în ochii fiecărui bărbat pe care-l întâlnesc
cu speranța vagă
că voi găsi un om care să poarte-n el
cu mândrie, soarele
și dansul printre șuvițele de ploaie.

vineri, februarie 10

moment de respiro

m-am oprit deodată din fuga de realitate,
mi-am zărit reflexia în geam și am realizat, nu fără oarecare tristețe,
că trec prin zile, niciodată la fel, dar totuși, niciodată ieșit din comun
și că aștept de fiecare dată finalul zilei,
momentul în care îmi pot spăla orașul de pe față
și oamenii de pe piele,
oricât de ciudat și de rece ar suna asta


simt că mă joc cu focul și-mi place,
îmi plac scânteile și flăcările pe care le pot controla în vârful degetelor,
însă e un foc care arde clipele ca pe niște fotografii vechi,
lăsând în urmă numai cenușa lui „ar putea fi” sau „va fi”, o bulă utopică în care îmi duc adesea existența,
o greșeală pe care o facem majoritatea, de altfel.
e o superficialitate aici care alimentează focul și joaca, deși am o afinitate pentru lucrurile profunde și de o finețe aparte, uneori chiar cu aer desuet
însă e o lipsă de corespondent care mă face să uit de reguli și de inimi, să tai în carne vie și să nu mă uit înapoi
cinismul e o caracteristică adoptată în timp, o trăsătură căreia nu îi puteam percepe semnificația până n-am simțit-o în palmele mele,
dar de care sunt convinsă că m-aș putea dezbăra dacă aș fi tratată cum se cuvine
timpul, însă, de multe ori nu e tocmai un prieten când vine vorba de potriviri și de momente propice
iar când conștientizezi că ți se scurge tern și insipid printre degete
e ca atunci când te arunci în apă cu ochii deschiși,
simți cum îți ard, dar totuși poți vedea ce se întâmplă în jurul tău
te ustură, dar continui să privești mai departe adevărul.

că veni vorba de adevăr,
mai știe cineva ce e adevărul?
în ce constă și eventual, de unde se cumpără?
a, și dacă nu cer prea mult, un adevăr comun există?
întreb pentru un prieten, vorba aia.
parcă prea trăim individualizați, fiecare cu adevărul lui, sau mai rău, manipulați cu „adevărul” creat de alții.
e atât de clișeic totul și lipsit de esență, atât de fad și fără originalitate trec pe lângă noi,
clipele, oamenii, evenimentele, ploaia
când ele și-ar îndeplini scopul de fapt dacă ar trece prin noi și ar schimba ceva în urma lor.

chiar am uitat să fim oameni?
chiar am uitat să trăim și să fructificăm timpul pe care-l avem? 

sâmbătă, ianuarie 28

tact, șoapte și iubire


suntem din ce în ce mai singuri... din ce în ce mai mulți... și singuri.
ne uităm cu compasiune unul la altul, ne recunoaștem după mers, după gesturi, după microexpresii și după limbaj. 
se citește în fiecare celulă fericirea de a fi liberi, dar și tristețea cauzată de neîmplinirea metafizică. 
odată ce ne-am lungit brațele pentru a ne putea îmbrățișa singuri, odată ce am gustat din valurile dulci-amărui ale independenței și am devenit confortabili în senzația de libertate, cu greu mai putem renunța la ele. 
e ca și cum ne-am depersonaliza. 
e greu să accepți un om în spațiul tău personal, să-l lași să-ți intre în suflet de bunăvoie. 
singura șansă ar fi să reușească să se înfiripe sub piele pe nesimțite, cu pași delicați și fără să facă zgomot, fără să trâmbițeze în stânga și-n dreapta ce luptă are el de gând să câștige. 
trebuie tact, vorbit în șoaptă și iubit tainic. 
un pahar de vin, o chansonette din alte vremuri, un dans al inimii și al vieții ce se unește într-o îmbrățișare. 
îmbrățișare ce aduce laolaltă două identități complementare, două minți ce se provoacă una pe alta, două trupuri pe cât de diferite, pe-atât de potrivite. 
nu cred în egalitate între sexe, poate doar în drepturi. 
cred în complementaritate, în schimb. 
cred în existența acelui om care e tot ce nu ești tu, care te face să crezi în magie și în minuni, doar prin felul lui de a fi, care îți conferă senzația de liniște și de acasă, care te completează și te întregește. 
prin urmare, nu e vorba de standarde de nedepășit sau pretenții incredibile, ci de oameni pe care să-i simți cu inima. 
oameni care să fie din povestea ta, cu care să-ți împarți viața în frumos și clipe trăite din plin, oameni cu care să împărtășești ceea ce simți și ești. cu totul.
atât. 
deși, vorba cântecului, dragoste n-are plural, deci fiecare cu omul lui. 

miercuri, ianuarie 25

sfat

nu alerga în mine
decât dacă ești pregătit
să înfrunți două anotimpuri
în același timp
și să dărâmi piesele de domino
ce formează un labirint existențial
-
fără să le atingi.


marți, ianuarie 10

constrângere

e-atât de a naibii
pielea pe mine
că nici sufletul
nu mai vrea să-l adăpostească
se strânge și se încolăcește
doar, doar
și-ar lua zborul
mă simt în mine
ca-ntr-o cușcă
una mică, mică de tot
de n-ar cuprinde
nici o inimă de vrăbiuță
ce poate fi
blestem mai mare
decât să fii liber
într-o închisoare?

luni, ianuarie 9

nimeni

nimeni nu mi-ar putea înțelege
necuprinsul și neîmpăcarea
negativismul și nepriceperea
cu care trec prin zile și prin viață
de parcă n-ar fi ale mele
nimeni nu poate înțelege
cum este să vrei să trăiești
și să nu știi cum
să nu-ți poți folosi aripile
să nu știi a întinde zborul
ba chiar să te îneci
în înaltul cerului
ca în adâncul sufletului

sâmbătă, ianuarie 7

pierdere de sine

am rătăcit în neant luni de zile.
m-am scufundat prin ierburi înalte și mlaștini existențiale, m-am împotmolit în gânduri noroioase și m-am mânjit la gură de cuvinte eretice.
am uitat de mine și de soare.
am mușcat din luna amară și am vărsat râuri de lacrimi, seară de seară.
m-am autodiagnosticat cu anxietate și depresie.
una mai rea decât cealaltă. una mai adâncă decât alta.
până într-o zi, când mi-am suflecat mânecile inimii și am pornit pe urmele a ceea ce eram cândva.
nu m-am regăsit.
după ce te-am iubit pe tine, m-am pierdut cu totul pe mine.
dar nu am murit. iată-mă, am supraviețuit.
cu fiecare dezamăgire, înveți să muști și mai tare din viață.
cu fiecare cădere, înveți că ai puterea să te ridici.
în timp, cu timpul, sângerând, înjurând, rostogolindu-te, căzând la loc, încercând iar.
când te ridici, realizezi că nu mai ești cine ai fost.
ești mai puternic. ești călit.
te uiți în urmă și vezi ruine.
te uiți în oglindă, și, acolo unde cu ceva timp în urmă vedeai un gol, astăzi vezi o apă adâncă, dar lină la suprafață.
„nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

joi, ianuarie 5

viața ca o piesă de teatru

am învățat să mă detașez
să mă descarnez
să privesc de sus
rece și impasibil
viața
viața ca o piesă de teatru
ca un spectacol al absurdului
la care toți mimează
entuziasmul și
fericirea
eu am rămas un simplu spectator
care a văzut prea mult
care a înțeles prea devreme
care nu mai acceptă ce nu e real
care nu mai crede în minuni
și care așteaptă doar
punctul culminant
replica de final
înainte să cadă cortina
emoția în fața adevărului
însă
și în fața sufletului dezgolit
rămâne copleșitoare
și, de fiecare dată,
nemaiașteptată

marți, ianuarie 3

Mamă, dacă ai putea,
să mă renaşti, cumva,
să îmi dai duritatea stâncilor,
calmul apelor stătătoare
şi seninul cerului boltit,
să îmbrăţişez viaţa cu inima
şi să privesc oamenii cu bucurie,
să iubesc alteritatea
şi nu să mă ascund în mine,
mi-aș smulge inima din piept
și ți-aș pune-o la picioare
drept recunoștință.

sâmbătă, decembrie 17

de azi nu

nu mai caut iubirea.
nu mai cerşesc.
nu mai vreau.
mi-am închis inima
şi mi-am întins tăcerea
pe buze.
în schimb
mă scufund
şi cad, cad
din ce în ce mai adânc
în întunericul gândurilor
nenăscute.

joi, decembrie 15

M-am izbit de mine ca de un zid

M-am izbit de mine
ca de un zid;
ce noapte,
ce vis livid!
Zi de zi lupt
să nu mă descompun,
să nu las
să se scurgă omenescul
din mine,
să nu pierd esența umană
din potirul sufletesc.
Uneori mă sparg cu totul.
Rămân în urma-mi
numai cioburi.
Sunt o furtună în soare,
râd senin
și plâng cu foc;
două persoane
la un loc.
Alteori mi-e marea-suflet
și lumea-ntreagă
e un cântec.

luni, mai 9

You are loved

Avem tendința de a ignora iubirea sinceră a celor apropiați, pentru că ne doare iubirea neîmpărtășită a unui străin. În timpul în care privim cu ochi goi pe fereastra spartă a sufletului, cei dragi se chinuiesc să ne arate soarele pe cerul liber, unde viața se întâmplă, unde timpul e frumos, unde noi trăim, dar nu vedem. 

De ce să ne afundăm în trecut, într-o poveste cu final prestabilit, când putem să iubim acum, aici, să zâmbim și să fim fericiți că suntem, că sunt. Dacă am închide pentru o clipă fereastra spre trecut și am fi recunoscători pentru secunda prezentă, rănile s-ar cicatriza și sufletul s-ar lumina pentru că... suntem iubiți. În orice moment. Necondiționat. 



Durerea cere trăită. Amintirile se repetă mereu și mereu de parcă ar fi imprimate sub pleoape. Dar după un timp, e nevoie să te întorci la tine. Să îți amintești de tine și de cei care ți-au rămas alături indiferent de situație. E timpul să iubești din nou. Viața. Clipa. Pe tine. Pe cei dragi. Doar iubește... orice, oricât. Fii recunoscător că ești, că ai, că poți. E timpul să fii tu din nou!

miercuri, aprilie 27

Pe fugă

Tot ce am făcut până acum, a fost să încerc. Mi-am încercat norocul în diverse situații, am încercat să iubesc niște oameni care nu știau a mă iubi, am încercat să înțeleg cum funcționează lumea asta, am încercat să mă înțeleg pe mine. Am încercat fiecare minune a vieții ce mi-a răsărit în cale și am constatat că nu mi se potrivesc. 
Am renunțat, cel mai adesea. 

M-am simțit mereu ca o piesă de puzzle din alt peisaj și asta m-a ținut permanent concentrată, mereu pe fugă, în căutarea unui loc în care să mă regăsesc. 

Astăzi, mă întreb dacă nu cumva m-am limitat la ideea de piesă, când de fapt, sunt un puzzle întreg. M-am considerat mereu un om simplu, dar privind retrospectiv, realizez că tocmai simplitatea asta e complicată. E greu de decriptat, oamenii au mereu impresia că ai ceva de ascuns, că trebuie să existe ceva substrat, când tu ești clar și limpede ca apa de izvor. 

Oamenii nu știu să te trateze ca pe un adevăr, căci ei nu mai știu să facă distincția între adevăr și minciună. Au ajuns într-un punct în care le e teamă. De adevăr. De realitate. Evită oglinzile care le spun ce nu vor să audă; se complac în false iluzii, ce le dau senzația de confort. 

Mie nu-mi place confortul intelectual; caut adrenalina, jocul de idei și spontaneitatea de moment. Nu-mi place jocul de teatru din viața de zi cu zi, prefer libertatea de a fi și de a gândi, și de a le exprima sincer. Viața e prea scurtă să ne lipim de oameni cu care nu avem lucruri în comun, cu care nu putem relaționa frumos, cu care nu putem fi noi înșine. 

miercuri, aprilie 20

iubesc cuvintele,
dar ție,
ție ți-aș fi sărutat 
și tăcerile.


miercuri, aprilie 13

De ce să pleci, de ce să mai rămâi?

Cum știi că e timpul să pleci dintr-o relație? Cum știi când trebuie să închizi ușa sentimentelor și să lași în urmă ce a fost? Cum știi când nu mai are rost să lupți? Nu știi, dar simți. Simți că inimile voastre nu au apucat să se sincronizeze în timpul dansului în doi. Simți că e obositor să mai stai. Dar e dureros să pleci. Despărțirea doare fizic, dar singurătatea în doi, monotonia, lipsa de comunicare și de atenție, dor la un nivel metafizic.

Sunt oameni care intră în viața ta atât de firesc și de natural, încât sufletul tău pare să îi recunoască... de undeva. Nu se mai întreabă de ce, de unde, dacă merită, dacă nu. Îi e liniște să îi știe aproape, îi e drag să îi cuprindă în brațe și uită tot ce a învățat până la ei. Și, deși sunt oameni dichisiți și aranjați până la ultimul fir de păr, deși mirosul de parfum te îmbată până la extaz, urmele de noroi pe care le lasă în urma lor după un timp, parcă nici nu li se potrivește. Parcă nu ar fi ale lor, parcă nu-ți vine să crezi că e vorba de aceeași persoană. Atât de bine-și joacă rolul, încât nici măcar nu poți concepe că ei îți provoacă atâta nefericire.


În momentul în care devii nefericită, însă, e timpul. Înțelegi atunci că micuțul Cupidon ți-a jucat o farsă și că e timpul să te trezești din visare. Plecarea doare, știu. Ți se rupe sufletul uneori, ți se pare că nu va trece niciodată. Sentimentele vor rămâne, asta e clar, ba chiar se vor acutiza în lipsa celuilalt, până când se vor face cenușă. Sau până când devii cenușă, pentru că în momentul în care, perioada de „doliu” după sinele pierdut trece, chiar simți că renaști ca o pasăre Phoenix. Ești alt om, mai puternic, mai viu, mai ancorat în realitate.

După ce durerea dispare și regretele se estompează, după ce uitarea practic se așază peste ele, începi să înțelegi care a fost de fapt lecția pe care trebuia să o înveți de la persoana respectivă. Îți dai seama că, deși ea a jucat un rol actoricesc în relația voastră, în viața ta a jucat rolul de a sădi în tine niște lucruri care să te ajute să crești, să evoluezi și să te pregătească pentru viitor. Atunci începi să fii recunoscătoare pentru ceea ce ai învățat, pentru ceea ce ai trăit, pentru omul pe care l-ai întâlnit.


Despărțirile dor, dar când muzica se oprește, nici dansul nu-și mai are rostul. 

sâmbătă, aprilie 2

Insomnie

Ce ciudat e să auzi oraşul 
cum doarme.
Ca un copil uriaş
se întinde sub stelele reci
şi visează la un nou răsărit
de parcă ar fi plămădit 
din mare.
Ce ciudat e să nu îi mai simți 
pulsul agitat
şi să-l priveşti cum se înveleşte
în plăpumi de păcură
ca şi când 
frigul de peste zi
i-a intrat în oase
şi l-a umanizat,
peste noapte.

marți, martie 15

Singurătatea

Singurătatea poate căpăta chipuri ciudate.      

Uneori e un soare
ridicat ca un zmeu
în oglinda cerului de purpură.

Alteori,
e ca un copac dezgolit
într-o livadă cu pomi înfloriți
în miez de primăvară.        

Uneori e o lumânare în geam,
ca un far aprins
pentru naufragiații rătăciți
în adâncurile sufletului.

Alteori,
e ca o alintare a inimii
obosită de agitația lumii.

sâmbătă, decembrie 26

Am obosit...

Am obosit să mă gândesc la tine, iar tu să nu fii. Pur și simplu. Gândurile te strigă în continuu, dar sufletul mi-e gol. Brațele-mi sunt goale, buzele îmi sunt uscate de nesărut, pielea mi-e aspră de nemângâiere. Cuvintele tale nu mă alină. Ci mă zdruncină. Mă furnică. Mă înnebunesc. Mă înnebunești.

Am obosit să încerc să te fac fericit, pentru că tu nu vrei să fii. E o alegere, iar eu nu-mi pot pierde și ultimul strop de fericire încercând să te salvez de tine. Nu-mi permit să mă pierd, încercând să te găsesc. Ești de negăsit. Ești de nepătruns. Ești, dar nu ești.

Am obosit să mă gândesc la lucrurile pe care ți le-aș putea spune, la poveștile pe care le-am putea croșeta, și-n schimb să mă lovesc de tăcere. Tăcerea ta. Doare.

Mă obosește îngrozitor gândul că mă vrei. Gândul. Îmi spui că știi ce îți dorești și că de-asta m-ai ales. Să fie asta suficient? Să te vreau doar pentru că mă vrei? Iubește-mă, susține-mă, înțelege-mă, vorbește-mi, privește-mă, strânge-mă în brațe, citește-mi privirile, provoacă-mi inima și zâmbetul. Așa aș simți că mă vrei. Gândul însă, mă obosește. 

Am obosit să deslușesc ce simți. Simți?

luni, noiembrie 16

praf de stele

noi doi - cei de azi
suntem ca două stele
ce se ciocnesc în cosmos;
când ne certăm
nu e loc de-ntors,
şi totuşi găsim o cale
să nu lansăm meteoriţi,
ori cratere să facem
în pământurile mişcătoare
ale fiinţei noastre,
ci doar
să ne transformăm
în stele căzătoare,
sub aura selenară
a necuprinsului
uni-vers.

joi, octombrie 15

nu am nevoie de tine

eu nu am nevoie de tine,
însă, poeziile au nevoie
de buzele
şi de mâinile tale,
de atingerea ta,
pentru a prinde viaţă
şi a se contura
întru iubire.
versurile au nevoie
de suflul tău,
de privirea-ţi ştrengară,
pentru a crea iluzia
de auto-salvare.
eu nu am nevoie de tine,
ci de mine cu tine,
de mine prin tine;
ia-mă de mână,
să mă regăsesc.

duminică, septembrie 21

periodic

obișnuiesc să plec,
deși privirea-mi
ațâță trecutul
cu toate nimicurile-i,
cu toate cuvintele nespuse
și cu toate căderile.
nu pot să stau
și nu pot să plec
de tot,
cu totul.
plec,
doar ca să rememorez
ce am simțit,
ce am trăit,
ce am fost.
eu, tu, noi.
plec,
doar ca să am unde -
mă întoarce.

luni, septembrie 1

rămas bun

niciodată nu am ştiut 
când să închid uşa
dintre două sentimente
şi mereu am uitat să sting lumina
ce pâlpâia neştiutoare
în aşteptarea celor rătăciți.
în suflet e-atâta soare
încât pare întuneric
pentru oamenii ce-i trec pragul
şi nu-şi mai pot controla simțurile,
nu mai văd pe unde calcă
sau cum se mişcă,
de aceea le dau aripi,
să nu mai spargă
ceea ce nu înțeleg;
dar ei învață zborul
spre alte suflete
şi nu mai ştiu a se-ntoarce,
nu mai ştiu a recunoaşte
locurile de unde au plecat.
întotdeauna însă,
cad pene în urma lor,
pe care le strâng la piept
să simt încă o dată
zborul lor în mine.

sâmbătă, august 16

Suflet neşlefuit

Cele mai mari defecte ale mele? Sinceritatea, naturaleţea şi faptul că mă prezint lumii ca un suflet, nu ca o fiinţă umană, cu trup definit şi raţiune curgătoare. Sunt toată un suflet şi nu ştiu să mă prefac, să joc roluri sociale sau anti-sociale. Sunt ceea ce sunt; pentru unii o scoarţă de copac tare, aspră şi cu striaţii veninoase, pentru alţii frunzele moi şi perisabile, pentru unii crengile-sprijin şi de-a dreptul înălţătoare, iar pentru alţii, rădăcina şi seva, păstrătoare de tradiţii şi de concret. 

Până acum, simţeam în mine fluiditatea apei, flexibilitatea şi nevoia continuă de schimbare, uşurinţa şi puritatea de a privi viaţa, cu care marea îşi înalţă valurile. Astăzi am constatat că port în mine, de fapt, trăinicia şi siguranţa unui copac. Am rădăcinile înfipte în pământuri solide, cu principii sănătoase şi cu sete de dreptate. Trunchiul îmi este scrijelit de timpuri, deziluzii, lecţii, oameni. Seva, însă, miezul ce se coace în interiorul trunchiului, e intact. Are nevoie de apă - iubire, însă, mai mult decât un copac normal, altfel rămurelele pe care le înalţă în viaţă sunt fără rod şi fără fond. Nimic nu are valoare şi nimic nu se întâmplă fără iubire. Frunzele... frunzele-mi sunt de diferite forme şi mărimi, de diferite culori şi texturi, tocmai pentru a reuşi să mă adaptez noilor condiţii şi situaţii, şi pentru a îmbrăţişa lumea înconjurătoare, cerul şi mările, câmpurile şi florile, oamenii şi necuvântătoarele. 

Flexibilitatea şi acceptarea noului sunt reduse, din cauza rigidităţii lemnului, însă firele de apă - înţelegere - iubire - toleranţă, reuşesc să mă înduplece şi să-mi aplec crengile până la pământ sau să-mi înalţ frunzele până la Dumnezeu şi înapoi. Depind atât de mult de ceilalţi, de soare şi de aer, de iarbă şi de vise, de oameni şi de poezie, încât universul îmi este conturat în stil concentric, ovoidal sau tentacular, în funcţie de vulnerabilitatea şi sensibilitatea cu care sufletul meu le întâmpină pe fiecare în parte.

luni, august 4

semilună

ai muşcat din lună
ca din inimă;
cu poftă,
cu foc,
cu stele;
mi-ai lăsat jumătate
cât să ştiu
să trăiesc
fără tine,
dar să nu vreau,
să nu pot,
să nu te am.

sâmbătă, august 2

în braţele tale

în braţele tale
uniţi de dor.inţă
se naşte-un nou soare,
o nouă credinţă,
trecutul dispare
şi timpul e-arar,
ce-i mic pare mare,
şi marea-i hotar,
în braţele tale
mă pierd în aval,
mi-e sufletul moale
şi cerul oval.
ţine-mă-n braţe
şi-n sufletul tău,
să creştem speranţe,
să uităm ce e rău,
să fim doi în unul,
aproape mereu.

luni, iulie 28

cu mâinile la iubit

întreaga putere 
a omului
stă în mâini:
ele fac și desfac,
leagă și dezleagă
furtuni și sori,
senzații și mângâieri,
destine și vieți.
iubește-mi mâinile,
și ele îți vor arăta
nebănuitele constelații tactile
întrepătrunse în piele,
dulci ca niște șoapte,
ce trezesc fiori
până în preaplinul ființei.
iubește-mi mâinile
și ele îți vor legăna sufletul,
împreunate-a rugăciune,
ca pe o minune a firii,
până la marginea trăirii.

luni, iulie 21

sclavagismul florii-soarelui

floarea soarelui
ne reprezintă 
ca popor:
în turmă,
cu capul plecat
şi cu nevoie -
de-un soare
salvator.

sâmbătă, iulie 19

Momente

Sunt momente în care cobor treptele spre sinele autentic și mă prăbușesc în mine. Îmi pierd mințile... și mă pierd. Dar tu nu observi niciodată, nu te deranjează tăcerea mea, însă te deranjează ieșirile mele nervoase, pentru că nu sesizezi corzile sensibile pe care calci, fără milă. Dacă ai observa, m-ai lua în brațe și m-ai strânge, cu teamă și cu părere de rău, că n-ai înțeles până acum cât de fragilă sunt de fapt. 

Mă târăsc apoi prin labirintul existențial, și nu e dată să nu mă julesc în cioburile rămase amintire, din clepsidra spartă în fuga disperată după falsa fericire. Doare, te zvârcolești de durere, îți vine să urli, dar îți muști buzele. Ce rost ar avea să strigi, când nimeni n-ar putea înțelege vreodată ce te doare, sau de ce, sau cum e posibil. Nimeni nu-ți poate obloji rănile, uneori nici tu însuți nu mai știi cum să le accepți, nu mai poți să suporți. În schimb, fără intenție, toți ți le deschid, cu un cuvânt, cu un gest și se uită la tine cum sângerezi, se miră că te deranjează ceva atât de minor, dar nu văd avalanșa pe care o provoacă. Nu văd cum te scufunzi, nu văd că rămâi fără aer, și te strângi în tine, te închizi sub straturile de piele, ferecând orice fereastră spre zi sau spre noapte, spre fericire sau spre viitor. 

Nu mai încerci - să pari. Nu mai vrei să demonstrezi nimănui nimic. Nu mai visezi la altceva, la mai bine. Ești vulnerabil, ești neînțeles, și te doare fiecare cuvânt, fiecare respirație ce vine spre tine - a sfat, a reproș, a dorință. Te oprești din tot ce faci și tot ce ești. Nu mai găsești lumina, te simți obosit, fugărit, alergi dintr-un colț în altul, dar presiunea celorlalți te urmărește, te apasă, și în sfârșit, te doboară. Toți ochii sunt pe tine, pentru că ești slab și pentru că ei oricum știu ce e mai bine pentru tine. Îți împărtășesc experiența lor de viață, ca nu cumva să calci strâmb, sau să faci vreo greșeală în drumul tău și să le distrugi ideea de perfecțiune în care te-au îmbrăcat. Ei nu înțeleg că doar greșind poți evolua. Doar greșind, te poți desăvârși. Doar greșind, devii conștient, actualancorat. Ei nu înțeleg că ești om și că ai voie să greșești, să ai căderi, să fii slab. Nu.

Atunci nu vrei decât să pleci, să te ascunzi, de ochi, de guri, de minți, de tine, dar nu poți. Așa că te chircești, cu bărbia pe genunchi, încerci să-ți aduni mințile, să găsești curajul de a ieși din carapace, de a-ți striga temerile, frustrările, neputința. Simți nevoia să te dezbraci în fața tuturor, să te arăți așa cicatrizat și deformat cum ești, și să îi faci să înțeleagă că te rănesc, că te supraestimează, că cer prea mult de la tine, când tu ești... doar atât de mic. Dar, din nou, nu poți. Nu poți să îi lași să vadă că nu ești așa cum credeau că ești, nu poți să îi aduci în tine, ca într-o expoziție și să le arăți craterele din care ești format. Nu ar accepta dezastrul, cum de altfel, nici tu nu ai reușit să îl accepți... să te accepți. Încă nu-ți vine să crezi că tu ai atâtea minusuri. De fapt, nici nu mai știi uneori, dacă le ai într-adevăr sau crezi că le ai. Complexele sunt al naibii de distructive și se adâncesc, se măresc, odată cu trecerea timpului.

În final, te resemnezi. Aștepți momentul în care să poți fii tu, fără să mai simți vreun deget îndreptat spre tine, fără să mai surprinzi vreo privire ce te pătrunde ca un pumnal, fără să mai simți nevoia de a te explica. Aștepți momentul în care să fii înțeles, fără cuvinte, fără dovezi. Să vină cineva să te strângă în brațe, și să te asigure că e alături de tine, indiferent cât de distrus ești.

a fi sau a nu fi

ce sunt?
dacă nu o umbră
de lumină
într-o lume discontinuă
şi aparent - nenăscută;
ce sunt?
dacă nu o furtună
în mijlocul necuvântului
şi în adâncul
sufletului;
ce sunt?
dacă nu o proiecție,
a ceea ce crezi
că sunt,
când, de fapt -
nu sunt.

sâmbătă, iunie 14

în astă lume dislocată, şi ades' dezechilibrată, 
până şi dorurile sunt nepotrivite. 
nesincronizate. 
neaşteptate. 
iluzorii?

joi, iunie 12

stringent

neîntâmplarea face
ca amintirea ta
să mă strângă mai tare
decât au făcut-o braţele tale
vreodată
şi să mă apropie de cer
mai stâncoasă şi mai scâlciată
decât munţii-cetate
ce se-nalţă în mine
printre oazele deşertice
şi deşertificate
de prezenţa ta

sâmbătă, iunie 7

tu

om drag,
mi te-ai schimbat -
nefiinţat, dar înfiinţat
gândul cu tine
se măsoară în kilometri.
cândva mângâiam sentimente
uitându-mă la tine;
acum nu mai ştiu
cine-mi eşti,
cine-ţi sunt,
ce
simt.