liniște

e o diferență între tăcere și liniște.
acolo unde e tăcere, e un capăt de lume. 
ca atunci când spargi un pahar și se creează un zgomot surd, mii de cioburi împrăștiindu-se în toate părțile. apoi se face brusc liniște.
tăcerea aia - te doare uneori mai mult decât zgomotul ce-ți zgârie timpanul.
atunci știi că s-a terminat. nu poți lipi la loc cioburile alea oricât ai încerca.
dar unde e liniște, e un nou început.
în liniște poți descoperi atât de multe.
liniștea te învață să pășești în tine în vârful degetelor, să șușotești, să nu te mai cerți și să atingi coardele sufletului cu delicatețe. ce acustică și ce muzicalitate! nu degeaba spunea blaga că femeile sunt ca niște viori.
când în minte e zumzet continuu de gânduri, nu poți auzi anotimpurile lui vivaldi cum răsună din interiorul tău. le asculți din exterior, tocmai ca să calmezi furtuna din tine. și poate nu-i rău să faci asta, ca un exercițiu, ca să-ți formezi urechea, să știi ce să cauți în tenebrele tale.
dar când începi să descoperi anotimpurile din tine, când te plimbi pe sub piele ca printr-o lume fantastică împărțită în patru - de la tălpi la genunchi o iarnă cu zăpezi imaculate din vată de zahăr, cu nori pufoși pe alei și prin copaci; de la genunchi la talie o vară tropicală, cu nuferi și ploi senine încununate cu un curcubeu infinit; de la talie la umeri o primăvară continuă, cu flori de cireș în piept și cu o inimă veșnic tânără; iar de la umeri până-n creștet, o toamnă matură, paradoxală și intuitivă, ce știe că totul e efemer - atunci nu mai contează nimic din exterior.
muzica inimii tale, viața ce pulsează în tine, dragostea de natură și frumos, sunt suficiente pentru a accepta tăcerea. e prea bine când ți-e liniște ca să mai cauți zgomotul.