Oricâte momente de nostalgie aș avea, nu aș da nici măcar o secundă înapoi. Nu aș vrea să fiu din nou copil. De fapt, nici nu-mi plac copiii, pentru că nu-mi place nici de copilul care-am fost.
Am fost un copil agitat, poate nu m-am manifestat suficient, dar în sinea mea am alergat mult, de parcă eram la campionat.
Am fost un copil cunoscut pentru faptul că scriam mic și vorbeam încet, ceea ce pentru adulci însemna la momentul respectiv o adevărată corvoadă, neluând în calcul faptul că aceste aspecte erau de fapt rezultatul lipsei de încredere în sine și al unui temperament introvert. Mi s-a reproșat de atâtea ori, însă, încât am avut senzația că nu știu să vorbesc cu adevărat. Am preferat să mă ascund, să nu prezint în fața clasei, să nu vreau să deschid gura când mi se cere, să nu mi se audă vocea incapabilă de a produce sunete puternice și rotunde.
Am fost un copil care se uita pe geam în timpul orelor și se pierdea în propriile gânduri, în loc să fie atent la lecție. Lucru care nu a rămas neplătit, întrucât profesorii alergau cu nesaț după mama prin oraș, doar-doar o lua măsuri și m-o aduce cu picioarele pe pământ, pentru că eram o visătoare, îți dai seama? Mai mare rușinea! Cu alte cuvinte, să-mi taie aripile, așa cum li s-au tăiat și lor, cândva.
Am fost un copil care râdea prea tare și prea mult, atunci când chiar nu era cazul. Mi se mai întâmplă și azi, recunosc. Pentru că, nu-i așa, standardele și rigorile nu prea se aplică atunci când omul se gâdilă pe interior.
Am fost un copil care vedea soarele în oameni și micimea propriului sine. Îmi plăcea să colorez sufletul oamenilor, deși le evitam privirea și nu-mi plăcea să socializez, întrucât aveam senzația că ar putea vedea în mine tremurul și bătaia de aripi eretică. Cu timpul am învățat că îi coloram cu propriile-mi resurse, cu paleta mea de culori, și că, de fapt, asta e arma cu care am supraviețuit, dar și cu care pot, oricând, să mă mutilez, pentru că, trezirea din utopii e cea mai dureroasă cădere pe care o poți trăi.
În fine, am fost un copil dificil, care se julea mult, care nu știa să mănânce fără să se murdărească și care plângea din orice. Hipersensibilitate se mai numește. Sau un concept care presupune să nu-ți mai încapi în propria piele, pentru că nu te regăsești în personajul pe care-l joci. Să simți că nu ai niciun loc al tău și că nu ești suficient de bun. Iată motive bune de plâns pentru un om în formare.
Fiecare vârstă are problemele ei, am susținut asta dintotdeauna. Ca adult, ai tendința să privești problemele copilăriei ca pe niște mofturi. Ca și copil, ți se pare o tragedie și apusul de soare. E greu să empatizezi și e greu să înțelegi în profunzime durerea celuilalt, cu atât mai mult cu cât ți se pare nejustificată.
Cert e că, în timp, toate astea se acutizează. Se ascund sub piele și se transformă în frici, în anxietate, în depresie. Norocul meu e că, odată ce le-am conștientizat, am reușit să le tratez în mare parte. M-am vindecat de mine prin scris.
Am fost un copil agitat, poate nu m-am manifestat suficient, dar în sinea mea am alergat mult, de parcă eram la campionat.
Am fost un copil cunoscut pentru faptul că scriam mic și vorbeam încet, ceea ce pentru adulci însemna la momentul respectiv o adevărată corvoadă, neluând în calcul faptul că aceste aspecte erau de fapt rezultatul lipsei de încredere în sine și al unui temperament introvert. Mi s-a reproșat de atâtea ori, însă, încât am avut senzația că nu știu să vorbesc cu adevărat. Am preferat să mă ascund, să nu prezint în fața clasei, să nu vreau să deschid gura când mi se cere, să nu mi se audă vocea incapabilă de a produce sunete puternice și rotunde.
Am fost un copil care se uita pe geam în timpul orelor și se pierdea în propriile gânduri, în loc să fie atent la lecție. Lucru care nu a rămas neplătit, întrucât profesorii alergau cu nesaț după mama prin oraș, doar-doar o lua măsuri și m-o aduce cu picioarele pe pământ, pentru că eram o visătoare, îți dai seama? Mai mare rușinea! Cu alte cuvinte, să-mi taie aripile, așa cum li s-au tăiat și lor, cândva.
Am fost un copil care râdea prea tare și prea mult, atunci când chiar nu era cazul. Mi se mai întâmplă și azi, recunosc. Pentru că, nu-i așa, standardele și rigorile nu prea se aplică atunci când omul se gâdilă pe interior.
Am fost un copil care vedea soarele în oameni și micimea propriului sine. Îmi plăcea să colorez sufletul oamenilor, deși le evitam privirea și nu-mi plăcea să socializez, întrucât aveam senzația că ar putea vedea în mine tremurul și bătaia de aripi eretică. Cu timpul am învățat că îi coloram cu propriile-mi resurse, cu paleta mea de culori, și că, de fapt, asta e arma cu care am supraviețuit, dar și cu care pot, oricând, să mă mutilez, pentru că, trezirea din utopii e cea mai dureroasă cădere pe care o poți trăi.
În fine, am fost un copil dificil, care se julea mult, care nu știa să mănânce fără să se murdărească și care plângea din orice. Hipersensibilitate se mai numește. Sau un concept care presupune să nu-ți mai încapi în propria piele, pentru că nu te regăsești în personajul pe care-l joci. Să simți că nu ai niciun loc al tău și că nu ești suficient de bun. Iată motive bune de plâns pentru un om în formare.
Fiecare vârstă are problemele ei, am susținut asta dintotdeauna. Ca adult, ai tendința să privești problemele copilăriei ca pe niște mofturi. Ca și copil, ți se pare o tragedie și apusul de soare. E greu să empatizezi și e greu să înțelegi în profunzime durerea celuilalt, cu atât mai mult cu cât ți se pare nejustificată.
Cert e că, în timp, toate astea se acutizează. Se ascund sub piele și se transformă în frici, în anxietate, în depresie. Norocul meu e că, odată ce le-am conștientizat, am reușit să le tratez în mare parte. M-am vindecat de mine prin scris.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu