(Ne)oameni

Timpul are un mod aparte de a-ți servi lecțiile pe care trebuie să le înveți, în așa fel încât să faci față provocărilor vieții, care sunt din ce în ce mai dificile odată cu înaintarea în vârstă. 

Ai impresia uneori că ai trăit destule și nu te mai poate surprinde nimic, sau prea puține. Însă oamenii, viața, sunt pline de surprize și nu neapărat într-un sens pozitiv. 

Realizezi câteodată că, inclusiv tu însuți ești de nerecunoscut în anumite situații, modul în care acționezi sau gândești într-un moment neprevăzut scoțând la iveală un eu pe care nu-l cunoști. Un alter-ego, cum ar spune Freud. 

Un alter-ego poate mai parșiv, poate mai cinic, însă un eu care a fost construit în timp, cu oameni și experiențe negative, cu dezamăgiri care nu au făcut decât să-l foritifice. 

O latură a ta pe care o porți ca pe o armură invizibilă, stratificată sub piele, care iese la suprafață doar atunci când te simți atacat și nedreptățit. 

Animalele au acest mod de apărare natural, instinctiv. Spre exemplu, caracatița, acea moluscă cefalopodă hidoasă, se transformă în manieră cameleonică în momentul în care se simte în pericol, dar este în stare să fie recunoscătoare dacă este salvată de altcineva. Dovada e acest filmuleț.

Omul, pe de altă parte, se naște pur și inocent, fragil și lipsit de răutate. Mediul în care ne naștem, familia care ne crește și care ne insuflă niște concepții și preconcepții, mediul educațional și experiențele de viață, cultura și oamenii pe care-i întâlnim, toate acestea sădesc în noi sămânța diabolică a competiției și a invidiei, a nevoii de a fi mai bun decât celălalt și de a avea mai mult, de a ataca și de a ne apăra, de a lovi și de a fugi. 

Toate acestea reprezintă o parte din noi pe care ne-o formăm în mod inconștient, și care ne permite să devenim cameleoni la rândul nostru, când de fapt, datoria noastră este să fim oameni. 

În momentul în care devenim egoiști, în care ne lăsăm ghidați doar de ceea ce sinele nostru avid cere și ne gândim doar la binele nostru, atunci sensul nostru pe pământ, pur și simplu dispare. Sună dramatic și poate duce cu gândul la „binele aproapelui”, dar, deși nu sunt o tipă religioasă și nici cu viză la biserică, tind totuși să cred că nu putem exista unii fără alții și nu putem supraviețui doar cu noi înșine. 

Cum nu putem supraviețui și fără să comunicăm. Studiile realizate pe copiii care au avut neșansa de a trăi în familia care i-a conceput, ci au crescut printre animale, susțin faptul că aceștia nu pot supraviețui prea mulți ani, dar nu din cauza pericolelor la care sunt expuși, nu din cauză că nu au ce mânca, ci din cauză că nu au cu cine comunica. Aceștia trăiesc câțiva ani, dar mor din cauza solitudinii și a unui gol profund provocat de lipsa afecțiunii și a limbajului, care joacă un rol fundamental în dezvoltarea structurii cerebrale. 

Ce vreau să spun e că, oamenii au nevoie de oameni, și oamenii au nevoie să fie oameni. E plină lumea de fantome cu chip de om, dar prea puține suflete. Prea puțină asumare. Prea puțină implicare. Prea puțin sentiment. Prea puțină umanitate.

Timpul, însă, te învață să fii om... după ce vezi ce înseamnă să fie cineva neom cu tine.