duminică, octombrie 29

simplu

omul e un mozaic de emoții, frustrări, complexe, sentimente.
de multe ori contrare sau paradoxale, dar de multe ori intense și înrădăcinate.

problema noastră, a celorlalți, e că nu știm să-l ascultăm pe cel ce trăiește o dramă.
o dramă stupidă, fără motiv, fără fundament, nespecifică vârstei.
sau orice altceva ar putea îngloba un „nu te înțeleg”.

nu știm să intrăm în pielea celuilalt, să trăim cu inima lui și să gândim cu mintea lui.
când un om are un of sau o durere cognitivă, nu realizăm ce înseamnă să ai oful respectiv, nu ne doare durerea lui.
și dacă nu ne doare, nu înțelegem.
iar când nu înțelegi, nu poți traduce gândurile omului respectiv, ci te raportezi la tine.
drama lui devine despre tine.
„să fiu în locul tău, aș face așa...”
„dacă aș fi tu...”
„dacă aș avea vârsta ta...”
și lista poate continua la infinit.

sunt momente în care nu ai nevoie de altceva decât de un om care să-ți spună că te înțelege și că o să treacă.
și care chiar să te înțeleagă.
momente în care, poate, nici nu ai nevoie de cuvinte, ci de o prezență, de un umăr, de o îmbrățișare.

atunci când tu nu te recunoști și nu te regăsești, când ai impresia că faci umbră pământului degeaba, că nu ești suficient de bun și nu meriți să fii iubit, atunci nu vrei decât să fii iubit. 
mai mult decât oricând.
e un adevăr general valabil, pentru că atunci când sufletul plânge cu lacrimi de foc, nimic nu-l poate stinge în afară de afecțiune.
Trimiteți un comentariu