microunivers

întotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii ca pe mici galaxii,
cu stele întrepătrunse sub piele, cu suflet infinit și cu soare în privire.

am considerat mereu că suntem niște microuniversuri haotice, rătăcite,
în căutarea absolutului și a eternității clipei. 

și suntem, într-un fel sau altul. 

deși nu vrem să recunoaștem, fiecare are în centrul ființei un om-soare
și niște idealuri în jurul cărora se învârte. 

și ce e grav, e că nu recunoaștem nici măcar față de noi înșine nevoia
de a îmbrățișa alteritatea, de a ne arunca ancora în inima altcuiva,
pentru a ne împlini și pentru a deveni,
întru totul,
noi înșine.

lipsa ne dezechilibrează, nevoia ne vulnerabilizează,
iar neliniștea creează un gol interior
cât o gaură neagră și ne cutremură până în măduva oaselor. 

conștientizarea prafului de stele care se depune pe gândurile noastre
în momentul în care ne simțim lipsiți de vlagă și încredere,
ne centrează și ne aduce mai aproape de pământ. 

ne ajută să o luăm de la capăt, să ne întoarcem la origini.

plantăm, cu speranță, semințele iubirii
și așteptăm să crească, precum firul de iarbă.

avem grijă să udăm și să oferim
condițiile necesare creșterii normale a noii ființe care devenim.

pentru că fiecare explozie solară și fiecare stea care cade,
ne îndreaptă spre o nouă Cale personală, spre o nouă variantă a noastră. 

mai prezentă, mai precaută, mai luminoasă.

iar asta duce, totodată, la crearea unor noi microuniversuri pământene,
cu ecou la nivel cosmic. 

pentru că nimic nu e mai vizibil și mai vocal precum un suflet care renaște.