joi, octombrie 5

jumătăți

iar și iar, am rătăcit drumul, am rătăcit calea, m-am pierdut de mine și de alții, m-am dezbărat de armuri și am spart zidurile cu mâna goală,
crezând că din cauza lor nu poate intra lumina în sufletul meu, crezând că doar așa pot îmbrățișa omul.
fiind om. fiind alinare. fiind bunătate. fiind iubire. fiind căldură.
acum nimic nu-mi mai poate ține de cald.
îmi tremură inima și mi se înnoadă lacrimile pe sub piele.
nu mai am curaj să fiu vulnerabilitate.
nu mai am curaj să mă arăt în gândurile goale.
nu mai am curaj să invit un altul în povestea mea.
am căutat, inconștient, jumătatea.
și asta am găsit.
jumătăți.
și m-am înjumătățit și eu.
am tăiat din mine, din preaplinul meu.
m-am împuținat, m-am făcut mică, am tăcut strigătul, am tăcut durerea, am închis ochii și am îmbrățișat întunericul.
am devenit praf de stele.
iar apoi, ușor, ușor, m-am făcut cenușă.
phoenix nu e doar un mit.
e întruchiparea realității unei scurte vieți de om.
a mea, da.
și a multor altora care nu au curaj, la rândul lor, să fie, să strige, să doară.
-
de ceva vreme, mă caut.
încerc să ascult culorile, să simt vibrația vieții, să dau durerii un înțeles.
să dau timpului sens.
să dau inimii puls și glas.
încerc din răsputeri să îmi construiesc un nou început.
cu mine însămi de data asta.
încep o nouă relație, de întregire, de regăsire, de liniște.
și presimt că va fi cea mai reușită de până acum.
pentru că am înțeles, în cele din urmă, că doar acceptând rana, durerea, strigătul, lacrima și greșeala, poți merge mai departe.
am înțeles că doar acceptând prezentul cu tot ce are el, e treapta pe care o urci spre mâine.
am înțeles că nu trebuie să te reduci pe tine pentru a fi acceptat de alții.
am înțeles că trebuie să renunți la oamenii care te țin pe loc, pentru a-ți urma calea.
am înțeles că trebuie doar să fiu, așa cum sunt, și oamenii potriviți mi se vor alături în călătoria către lumină.
Trimiteți un comentariu