m-am oprit deodată din fuga de realitate,
mi-am zărit reflexia în geam și am realizat, nu fără oarecare tristețe,
că trec prin zile, niciodată la fel, dar totuși, niciodată ieșit din comun
și că aștept de fiecare dată finalul zilei,
momentul în care îmi pot spăla orașul de pe față
și oamenii de pe piele,
oricât de ciudat și de rece ar suna asta
simt că mă joc cu focul și-mi place,
îmi plac scânteile și flăcările pe care le pot controla în vârful degetelor,
însă e un foc care arde clipele ca pe niște fotografii vechi,
lăsând în urmă numai cenușa lui „ar putea fi” sau „va fi”, o bulă utopică în care îmi duc adesea existența,
o greșeală pe care o facem majoritatea, de altfel.
e o superficialitate aici care alimentează focul și joaca, deși am o afinitate pentru lucrurile profunde și de o finețe aparte, uneori chiar cu aer desuet
însă e o lipsă de corespondent care mă face să uit de reguli și de inimi, să tai în carne vie și să nu mă uit înapoi
cinismul e o caracteristică adoptată în timp, o trăsătură căreia nu îi puteam percepe semnificația până n-am simțit-o în palmele mele,
dar de care sunt convinsă că m-aș putea dezbăra dacă aș fi tratată cum se cuvine
timpul, însă, de multe ori nu e tocmai un prieten când vine vorba de potriviri și de momente propice
iar când conștientizezi că ți se scurge tern și insipid printre degete
e ca atunci când te arunci în apă cu ochii deschiși,
simți cum îți ard, dar totuși poți vedea ce se întâmplă în jurul tău
te ustură, dar continui să privești mai departe adevărul.
că veni vorba de adevăr,
mai știe cineva ce e adevărul?
în ce constă și eventual, de unde se cumpără?
a, și dacă nu cer prea mult, un adevăr comun există?
întreb pentru un prieten, vorba aia.
parcă prea trăim individualizați, fiecare cu adevărul lui, sau mai rău, manipulați cu „adevărul” creat de alții.
e atât de clișeic totul și lipsit de esență, atât de fad și fără originalitate trec pe lângă noi,
clipele, oamenii, evenimentele, ploaia
când ele și-ar îndeplini scopul de fapt dacă ar trece prin noi și ar schimba ceva în urma lor.
chiar am uitat să fim oameni?
chiar am uitat să trăim și să fructificăm timpul pe care-l avem?
mi-am zărit reflexia în geam și am realizat, nu fără oarecare tristețe,
că trec prin zile, niciodată la fel, dar totuși, niciodată ieșit din comun
și că aștept de fiecare dată finalul zilei,
momentul în care îmi pot spăla orașul de pe față
și oamenii de pe piele,
oricât de ciudat și de rece ar suna asta
simt că mă joc cu focul și-mi place,
îmi plac scânteile și flăcările pe care le pot controla în vârful degetelor,
însă e un foc care arde clipele ca pe niște fotografii vechi,
lăsând în urmă numai cenușa lui „ar putea fi” sau „va fi”, o bulă utopică în care îmi duc adesea existența,
o greșeală pe care o facem majoritatea, de altfel.
e o superficialitate aici care alimentează focul și joaca, deși am o afinitate pentru lucrurile profunde și de o finețe aparte, uneori chiar cu aer desuet
însă e o lipsă de corespondent care mă face să uit de reguli și de inimi, să tai în carne vie și să nu mă uit înapoi
cinismul e o caracteristică adoptată în timp, o trăsătură căreia nu îi puteam percepe semnificația până n-am simțit-o în palmele mele,
dar de care sunt convinsă că m-aș putea dezbăra dacă aș fi tratată cum se cuvine
timpul, însă, de multe ori nu e tocmai un prieten când vine vorba de potriviri și de momente propice
iar când conștientizezi că ți se scurge tern și insipid printre degete
e ca atunci când te arunci în apă cu ochii deschiși,
simți cum îți ard, dar totuși poți vedea ce se întâmplă în jurul tău
te ustură, dar continui să privești mai departe adevărul.
că veni vorba de adevăr,
mai știe cineva ce e adevărul?
în ce constă și eventual, de unde se cumpără?
a, și dacă nu cer prea mult, un adevăr comun există?
întreb pentru un prieten, vorba aia.
parcă prea trăim individualizați, fiecare cu adevărul lui, sau mai rău, manipulați cu „adevărul” creat de alții.
e atât de clișeic totul și lipsit de esență, atât de fad și fără originalitate trec pe lângă noi,
clipele, oamenii, evenimentele, ploaia
când ele și-ar îndeplini scopul de fapt dacă ar trece prin noi și ar schimba ceva în urma lor.
chiar am uitat să fim oameni?
chiar am uitat să trăim și să fructificăm timpul pe care-l avem?
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu