sâmbătă, ianuarie 28

tact, șoapte și iubire


suntem din ce în ce mai singuri... din ce în ce mai mulți... și singuri.
ne uităm cu compasiune unul la altul, ne recunoaștem după mers, după gesturi, după microexpresii și după limbaj. 
se citește în fiecare celulă fericirea de a fi liberi, dar și tristețea cauzată de neîmplinirea metafizică. 
odată ce ne-am lungit brațele pentru a ne putea îmbrățișa singuri, odată ce am gustat din valurile dulci-amărui ale independenței și am devenit confortabili în senzația de libertate, cu greu mai putem renunța la ele. 
e ca și cum ne-am depersonaliza. 
e greu să accepți un om în spațiul tău personal, să-l lași să-ți intre în suflet de bunăvoie. 
singura șansă ar fi să reușească să se înfiripe sub piele pe nesimțite, cu pași delicați și fără să facă zgomot, fără să trâmbițeze în stânga și-n dreapta ce luptă are el de gând să câștige. 
trebuie tact, vorbit în șoaptă și iubit tainic. 
un pahar de vin, o chansonette din alte vremuri, un dans al inimii și al vieții ce se unește într-o îmbrățișare. 
îmbrățișare ce aduce laolaltă două identități complementare, două minți ce se provoacă una pe alta, două trupuri pe cât de diferite, pe-atât de potrivite. 
nu cred în egalitate între sexe, poate doar în drepturi. 
cred în complementaritate, în schimb. 
cred în existența acelui om care e tot ce nu ești tu, care te face să crezi în magie și în minuni, doar prin felul lui de a fi, care îți conferă senzația de liniște și de acasă, care te completează și te întregește. 
prin urmare, nu e vorba de standarde de nedepășit sau pretenții incredibile, ci de oameni pe care să-i simți cu inima. 
oameni care să fie din povestea ta, cu care să-ți împarți viața în frumos și clipe trăite din plin, oameni cu care să împărtășești ceea ce simți și ești. cu totul.
atât. 
deși, vorba cântecului, dragoste n-are plural, deci fiecare cu omul lui. 
Trimiteți un comentariu