sâmbătă, ianuarie 7

pierdere de sine

am rătăcit în neant luni de zile.
m-am scufundat prin ierburi înalte și mlaștini existențiale, m-am împotmolit în gânduri noroioase și m-am mânjit la gură de cuvinte eretice.
am uitat de mine și de soare.
am mușcat din luna amară și am vărsat râuri de lacrimi, seară de seară.
m-am autodiagnosticat cu anxietate și depresie.
una mai rea decât cealaltă. una mai adâncă decât alta.
până într-o zi, când mi-am suflecat mânecile inimii și am pornit pe urmele a ceea ce eram cândva.
nu m-am regăsit.
după ce te-am iubit pe tine, m-am pierdut cu totul pe mine.
dar nu am murit. iată-mă, am supraviețuit.
cu fiecare dezamăgire, înveți să muști și mai tare din viață.
cu fiecare cădere, înveți că ai puterea să te ridici.
în timp, cu timpul, sângerând, înjurând, rostogolindu-te, căzând la loc, încercând iar.
când te ridici, realizezi că nu mai ești cine ai fost.
ești mai puternic. ești călit.
te uiți în urmă și vezi ruine.
te uiți în oglindă, și, acolo unde cu ceva timp în urmă vedeai un gol, astăzi vezi o apă adâncă, dar lină la suprafață.
„nu știi, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”
Trimiteți un comentariu