Am obosit...

Am obosit să mă gândesc la tine, iar tu să nu fii. Pur și simplu. Gândurile te strigă în continuu, dar sufletul mi-e gol. Brațele-mi sunt goale, buzele îmi sunt uscate de nesărut, pielea mi-e aspră de nemângâiere. Cuvintele tale nu mă alină. Ci mă zdruncină. Mă furnică. Mă înnebunesc. Mă înnebunești.

Am obosit să încerc să te fac fericit, pentru că tu nu vrei să fii. E o alegere, iar eu nu-mi pot pierde și ultimul strop de fericire încercând să te salvez de tine. Nu-mi permit să mă pierd, încercând să te găsesc. Ești de negăsit. Ești de nepătruns. Ești, dar nu ești.

Am obosit să mă gândesc la lucrurile pe care ți le-aș putea spune, la poveștile pe care le-am putea croșeta, și-n schimb să mă lovesc de tăcere. Tăcerea ta. Doare.

Mă obosește îngrozitor gândul că mă vrei. Gândul. Îmi spui că știi ce îți dorești și că de-asta m-ai ales. Să fie asta suficient? Să te vreau doar pentru că mă vrei? Iubește-mă, susține-mă, înțelege-mă, vorbește-mi, privește-mă, strânge-mă în brațe, citește-mi privirile, provoacă-mi inima și zâmbetul. Așa aș simți că mă vrei. Gândul însă, mă obosește. 

Am obosit să deslușesc ce simți. Simți?