miercuri, aprilie 27

Pe fugă

Tot ce am făcut până acum, a fost să încerc. Mi-am încercat norocul în diverse situații, am încercat să iubesc niște oameni care nu știau a mă iubi, am încercat să înțeleg cum funcționează lumea asta, am încercat să mă înțeleg pe mine. Am încercat fiecare minune a vieții ce mi-a răsărit în cale și am constatat că nu mi se potrivesc. 
Am renunțat, cel mai adesea. 

M-am simțit mereu ca o piesă de puzzle din alt peisaj și asta m-a ținut permanent concentrată, mereu pe fugă, în căutarea unui loc în care să mă regăsesc. 

Astăzi, mă întreb dacă nu cumva m-am limitat la ideea de piesă, când de fapt, sunt un puzzle întreg. M-am considerat mereu un om simplu, dar privind retrospectiv, realizez că tocmai simplitatea asta e complicată. E greu de decriptat, oamenii au mereu impresia că ai ceva de ascuns, că trebuie să existe ceva substrat, când tu ești clar și limpede ca apa de izvor. 

Oamenii nu știu să te trateze ca pe un adevăr, căci ei nu mai știu să facă distincția între adevăr și minciună. Au ajuns într-un punct în care le e teamă. De adevăr. De realitate. Evită oglinzile care le spun ce nu vor să audă; se complac în false iluzii, ce le dau senzația de confort. 

Mie nu-mi place confortul intelectual; caut adrenalina, jocul de idei și spontaneitatea de moment. Nu-mi place jocul de teatru din viața de zi cu zi, prefer libertatea de a fi și de a gândi, și de a le exprima sincer. Viața e prea scurtă să ne lipim de oameni cu care nu avem lucruri în comun, cu care nu putem relaționa frumos, cu care nu putem fi noi înșine. 
Trimiteți un comentariu