vineri, aprilie 11

Pe mine, te, noi

'Ai dat cu piciorul tuturor celor care te-au vrut cu adevărat şi care au ţinut la tine!', se aud din ce în ce mai des voci dezamăgite. 
'Nu poţi să dai speranţe cuiva, dacă nu ai parte de sclipire, de acea scânteie care schimbă ceva în tine, care te face să te simţi viu.' răspund la nesfârşit, aproape sfârşită.
'O să-ţi iasă pe ochi sclipirea asta! Adică tu să-l iubeşti, nu, în loc să te iubească el?!' mi se aruncă în faţă cu un oarecare dispreţ. De parcă a iubi e o boală.
'Nu, să ne iubim împreună!' strig cu disperare. 'Să ne potrivim în ciuda tuturor defectelor şi diferenţelor ce ne definesc, să fim unul pentru celălalt, să se împartă fiecare clipă în jumătate, iar fiecare bătaie de inimă să fie când pentru sine, când pentru celălalt.' şoptesc doar pentru mine... 

Nu am să înţeleg niciodată ce sens are să îţi mai împarţi timpul cu cineva, dacă între privirile susţinute sau doar aruncate pe furiş, nu există unde electrice, să oprească orice gând şi orice urmă de raţiune. Sau să îţi împărtăşeşti trăirile fiinţei cu cineva, dacă nu există complicitate şi co-participare, cu deadinsul, cu totul. Ce sens are să mai duci dorul cuiva, dacă între voi nu există pic de eternitate, pornit din simplitate şi dăruire de sine? Cu ce să-ţi înveleşti trupul în singurătate, dacă nu cu amintiri create în doi, cu taine ascunse ce ne compun pe 'noi', şi nu ne mai împart pe noi în doi? 

Refuz să mă dăruiesc unei relaţii, unui om pentru care sufletul meu să nu se rostogolească pe derdeluşul fericirii, şi fără de care să nu poată gusta curcubeul, şi ploaia, şi firul de iarbă abia crescând. Refuz să îmi împart clipele de viaţă cu un om care să nu mă ţină de mână, în tot ceea ce însemn eu, în tot ceea ce ne conturează pe noi.

Trimiteți un comentariu