luni, aprilie 14

Sărbătoarea de a fi

Înainte scriam cu dezinvoltură despre cum se sfărâmă oasele în mine, cum îmi sfâşii pielea de durere şi cum îmi port inima în buzunar, de parcă astfel i-aş putut oprima puterea nebănuită de a vedea inimile altor oameni şi de a le iubi cu tot sângele ei, înmiindu-şi respiraţiile şi alergând orbeşte după nevăzutele-i surate. Acum nu doar că nu mai pot, dar m-am învăţat să o ţin la vedere, să aleagă mai cu cap. 


Acum pot să mă deşertific cu totul de tristeţe sau de singurătate, să rămână în mine un nesfârşit sol arid, plin de striaţii şi de crăpături, şi tot întrezăresc o gingaşă magnolie răsărind într-un colţ - a speranţă. Căci am învăţat că întotdeauna există speranţă, chiar şi în cele mai întunecoase suflete. Iar magnolia îmi reprimă pornirea de a scrie cum mă rup, şi îmi dă imboldul de a arăta cum înfloresc. Sunt în continuă regenerare, ca o floare nemuritoare. Îmi rupi o frunză, apare un boboc, îmi rupi petalele, mă înfurii şi mă înalţ cu şi mai multă forţă spre soare.

Iar de-ar fi să fie bine, toţi norii adunaţi în mine, se vor transforma în ape - ape line, neîntinate, ce vor purta cu delicateţe, nuferi imperiali şi stuf şi papură, să vestească vesela sărbătoare. De altfel, în mine mereu e sărbătoare. Dar uneori e ca-n Postul Paştelui, cu sobrietate şi meditaţie, iar alteori e ca-n duminica Floriilor, elogiindu-se iubirea şi viaţa şi cântându-se simplitatea şi spontaneitatea firii.
Trimiteți un comentariu