Dincolo de limita realului...

Din fericire, viaţa ne oferă posibilitatea de a juca diverse roluri şi de a alege cine vrem să fim. De cele mai multe ori m-am imaginat în mijlocul lumii, ca o întindere neterminată de apă, ca un ocean nepătruns şi liniştit. Ca să sărut pământul cu fiecare mărginire de valuri şi să zămislesc Soarele în toată splendoarea lui, dimineaţă de dimineaţă, ca şi cum timpul nu ar exista, ca şi cum totul s-ar reinventa, ziua de ieri fiind doar o răscruce de amintiri. Ca să îmbrăţişez luna în fiecare noapte, să-i pot cuprinde în privire întreaga-i serenitate şi să îi dăruiesc coliere perlate, la fiecare împletire cu dulcele zefir. Ca să păstrez comorile ancestrale în adâncuri, înţepenite în nisipuri perimate, printre cele mai frumoase şi totodată cele mai periculoase creaturi ale pământului, pentru a nu putea fi atinse sau furate de cei care nu au curaj să se avânte în necunoscut şi să-şi înfrunte proprii demoni, pentru a fi demni de ceea ce am de oferit, pentru a merita să-i înalţ şi să-i învălui în bun şi frumos.

Din păcate, cei mai mulţi se cred cele mai puternice vânturi care au existat vreodată, şi-ncearcă să-mi supună apele mistuitoare, neştiind că oricât de mult ar încerca să pătrundă nepătrunsul, nu vor reuşi decât să stârnească valuri la suprafaţă şi să agite spiritele, nedepăşindu-şi însă niciodată condiţia. Vântul nu va putea nicicând afla căldura din interiorul fiinţat şi nu va şti să păstreze în siguranţă secretul sau misterul. Vântul e veşnic tânăr, libertin şi needucat, şi nu va întreba dacă să vină sau să plece, nu va şti să închidă uşa în urma lui, ci dimpotrivă, o va trânti cu vânj de pereţii realului, creând în ecou - sunet de sticlă spartă, cioburile sfărâmându-se sub talpa timpului, precum lacrimile pornite din străfundurile cerului, lăsând în urmă doar un mare gol şi o amintire de neuitat. Vântul nu cunoaşte valoarea stabilităţii şi a concretului, ci va porni mereu în căutarea efemerului şi a superficialului, gâdilându-şi orgoliile şi egoul neîmplinit. Vântul nu va şti niciodată să cuprindă necuprinsul, să aducă liniştea în sufletele zbuciumate, sau să lăcrimeze frumosul. Vântul va distruge tot ce va atinge şi va fi doar o clipire fugară, nedefinită şi neterminată.  

Apele oceanului, însă, vor fi întotdeauna bucuroase de prezenţa vântului, pentru a-şi mângâia clipele de singurătate şi pentru a-şi elibera picăturile întinate, lăsându-le să se evapore şi să călătorească în jurul lumii, să-şi descopere menirea. Dar niciodată nu vor putea ajunge în profunzime, nu vor cunoaşte confortul încrederii şi nu-şi vor putea lega destinele întru eternitate.