miercuri, august 7

În căutarea fericirii...

Când simţi că te-ai împrăştiat până la moarte
Şi dincolo de ea...
Când în faţa ochilor nu se arată decât timpul,
O nemărginire albastră şi tardivă,
Ca o aşteptare zadarnică, dar continuă...
Când te loveşti cu capul de visurile abisale,
Ce-ţi macină tâmplele cu palmele aspre
Şi îţi frământă sufletul ca pe plastilină,
Nemairămânându-ţi decât speranţa 
Ca stolurile de gânduri, ce zboară-n cerc frenetic,
Să se strângă laolaltă şi să readucă liniştea,
Cu care poţi mângâia durerea şi cuprinde în braţe finitul,
Abia atunci poţi cunoaşte fericirea,
Abia atunci o găseşti, când nu mai ai nimic de pierdut
Şi când la înălţimea aşteptărilor tale, 
Nu se mai ridică doar cerul,
Cu-ale lui infinite falduri dătătoare de viaţă,
Ci viaţa însăşi.

8 comentarii :

Anonim spunea...

Daa, foarte adevărat! Când te eliberezi de tot ce te apasă şi când, după cum bine scriai, nu mai ai nimic de pierdut, gasesti fericirea, o simti si o traiesti.

Eu incerc sa o savurez acum intr-o cana mare cu ceai :)
Seara frumoasa, Deniza!

Unknown spunea...

Ce perspicace eşti, Marin! Mă bucur că suntem în asentiment :)
Bunuuţ, te provoc să împarţi şi ceai, nu doar zâmbete!

O seară frumoasă... ca gândurile tale!

Anonim spunea...

Multumesc! Si eu ma bucur :)
Cu mare drag, ai o portie mare de ceai din partea mea; tu sa aduci zaharul, eu il beau fara.

Unknown spunea...

Mă aduc pe mine, mai e nevoie de zahăr?! :)))

Anonim spunea...

Oh, nu, cu siguranţă nu mai e nevoie de zahăr :)) Deja mă duc să mai fac ceai :D

Pauza De Tigara spunea...

imi place la nebunie postarea si are exact o parte in gandurile mele

Unknown spunea...

Mulţumesc frumos! Gând la gând cu bucurie... :)

Adina Ioniță spunea...

“Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele. Şi scurta noastră viaţă o întregeşte-un somn”, ne spunea candva Shakespeare. N-ar trebui deci să încercăm decât a trăi ceea ce tinde de la sine să iasă dinlăuntrul nostru. Oare de ce este acest lucru într-atât de greu?