miercuri, iulie 24

Prietenul meu, Timpul

În astă seară caldă de vară, am ieșit pe balcon, la o vorbă cu Timpul. Era îngândurat, iar eu neliniștită și sobră. Cu cât intram în profunzimea discuției, cu atât se adunau norii pe cerul senin, iar luna, plină de ea, ne privea cu infatuare, încercând să ne intimideze. Dar nu ne-am lăsat păcăliți, și am rămas în continuare în bătaia aripilor de sfârșit de iulie. Nu mare mi-a fost mirarea când am simțit pe mână picături reci de ploaie, ce curgeau de altfel ca o perdea de cristale în lumina pală de pe stradă. Am închis ochii și am început să meditez. Mi-am canalizat atenția asupra aerului pe care îl inspiram, încercând să-mi imaginez cum intră și cum iese din fiecare celulă din corpul meu, iar ele îi zâmbeau. Sunetul ploii îmi gâdila lobul urechilor și simțeam cum un val de căldură, amestecată cu liniște, se rostogolea în mine, alinându-mi dorurile și gândurile. Lângă mine, Timpul și-a strâns genunchii la piept și, cu ochii închiși, cu fruntea încrețită de vreme, cu buzele tremurânde, se legăna pe scaun, înainte și înapoi, ca un copil depresiv, ajuns în stare de nebunie. În mișcarea aceea, aerul se agita avid între noi. I-am atins mâna și, privindu-l în ochi, am sesizat o bobiță de rouă ce sclipea ciudat. L-am întrebat atunci, încercând să-i transmit un licăr de speranță:
- Încotro, Timpule? dar vocea era tristă, deși fața mea a încercat un zâmbet strâmb. 
S-a uitat în jos și a oftat. 
- Ia-mă de mână și hai să mergem împreună, indiferent unde te duci. Drumul meu oricum e necunoscut și plin de posibilități. Aș merge oriunde. Hai să fim prieteni, să ne bucurăm împreună în momentele fericite și să ne fim umăr de sprijin la nevoie. Când ești singur, simți că nu ai niciun rost, că ești în plus și că îi încurci pe ceilalți. Dar dacă suntem doi, totul va fi mai frumos, vom putea trece prin viață cu zâmbetul pe buze și sufletul încărcat de noi. 
Bobița de rouă i s-a scurs pe obraz, mi-a strâns mâna și a zâmbit. L-am luat în brațe, și, unul cu capul pe umărul celuilalt, am început să plângem ca doi frați care s-au regăsit după război. Între noi s-a născut o complicitate tacită, mai întâi printr-un zâmbet, apoi prin lacrimi. De altfel, plânsul este o reacție la fel de naturală, normală și greu de controlat precum râsul. Dar acum era mai mult decât atât, era o refulare, o împăcare... cu mine, și cu timpul. 
Trimiteți un comentariu