luni, aprilie 8

Insomnii...

Odată ce luna muşcă sălbatic
Buza subţire a orizontului,
Tot ce e imaterial şi imperceptibil
Capătă formă proprie;
Timpul intră în sânge
Şi se dă pe vene ca pe-un tobogan,
Când în sus, şi când în jos,
Minutele devenind ore,
Iar orele, insomnii...
Sentimentele se rostogolesc în praf de stele,
Şi, asemeni unor fenomene ale naturii,
Deopotrivă distrugătoare sau înălţătoare,
Ni se topesc în privire,
Se preling apoi pe buze,
Întregindu-se într-un sărut,
Ca două jumătăţi de infinit...

4 comentarii :

Trubadurul Vesel spunea...

Mereu mi-a plăcut cum ai îmbinat timpul și natura

Unknown spunea...

Mulţumesc Iris, pentru semn şi pentru vizită! Te îmbrăţişez cu drag!

Teo Dor spunea...

Frumos! ...zici: "două jumătăţi de infinit", tu pe care ai alege-o?

Adina Ioniţă spunea...

Te felicit pentru viziunea abisala, idealismul si intensitatea dramatica a trairilor de care dai dovada !