luni, februarie 18

Cu stângu-n dreptul...

Nu-mi mai găsesc cuvintele să mă exprim... e ca și cum ordinea stelelor din interiorul meu s-a schimbat. Nu mai găsesc Carul Mare, ce-mi călăuzea pașii pe calea viselor, nu mai găsesc Steaua Nordului, după care mă ghidam întotdeauna spre regăsirea de sine, nu mai găsesc nici măcar Luna, ce-mi bătea în suflet de singurătate. Nu mă mai regăsesc pe mine, cea de ieri sau pe cea care mă trăia acum câteva minute... Sunt o dualitate de simțuri, o răscruce de euri.

De multe ori, se naște în mine un sentiment de vinovăție și deznădejde totodată, din cauza risipei de cuvinte... dar alteori, simt că mi se crapă buzele de necuvânt, iar pielea pare să se sfâșie de amalgamul de slove de foc ce mă cuprind asemeni unor spasme. Cuvintele sunt tot ce am, altceva nu am de dăruit; nu-mi ofer iubirea, nu-mi exprim dorul și nu îmbrățișez alteritatea. Abia acum am realizat că nu sunt decât un nimeni observabil, un suflet ce-și poartă, anevoios, un trup pătruns de senzații contradictorii, o frunză autumnală rătăcită printre firele de iarbă, abia crescânde, primăvăratice... un paradox în tot ceea ce sunt.

Sunt omul extremelor; râd cu poftă sau plâng cu sughițuri, vorbesc prea mult, sau deloc. Mă afectează orice nimic și simt nevoia stupidă de a mă explica. Niciodată nu m-am putut elibera de concepțiile celorlalți și de ideile implantate de societatea infectă în care trăim și nu mi-am permis să fiu. Niciodată nu m-am putut bucura de ceea ce sunt, de ceea ce vreau să fiu, fără ca acestea să fie urmate de un sentiment de neîmplinire, de neajuns... Niciodată nu am fost suficient de bună, niciodată nu m-am ridicat la așteptările celorlalți, niciodată nu am făcut în totalitate, în egală măsură, ceea ce voiau ceilalți sau ceea ce voiam eu. Întotdeauna criticile au fost numeroase și cu precădere din partea mea. M-am judecat prea aspru mereu, și totodată am fost judecată, și nu am reușit niciodată să mă împac cu mine însămi. De altfel, m-am săturat să fiu rănită, să mă sfărâm și să mă adun de pe jos, din cauza oamenilor care nu mă merită, din cauza oamenilor ce nu mă înțeleg și care aruncă în mine cu vorbe grele sau cu tăcere oarbă. M-am săturat să fiu ceea ce vor și cum vor ceilalți, m-am săturat să-mi pese. M-am săturat să fiu singura căreia îi pasă.

Port în mine binele și răul, urâtul și frumosul, toamna și primăvara, albul și negrul, stângul și dreptul, lupta și pacea, și bineînțeles, ambele talgere ale balanței, care în extrem de rare momente își găsesc echilibrul perfect. Port în mine sinele meu și ale tuturor celor cărora le-am întâlnit privirea. Port în mine liniștea unui ocean și furtuna unei mări învolburate. Mă port pe mine și pe tine; dar dacă nu te mai caut, să știi că sunt în căutare de mine.

Am renunțat la ideea că ceilalți trebuie să lupte pentru mine. Nu; de-acum înainte, eu lupt pentru mine, eu mă împac cu mine, eu mă cert cu mine, eu mă iubesc pe mine și eu sunt liberă să fiu. Iubește-mă sau urăște-mă, e momentul să nu îmi mai pese.

6 comentarii :

Teo Dor spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Anonim spunea...

Bună Deniza,

Îţi scriu aceste rânduri cu mare bucurie egoistă pentru că prin cuvintele tale m-ai redat pe mine mie. Din fericire nu eram pierdută şi nici uitată de mine, însă felul în care scrii îmi aminteşte de metamorfezele îndelungate, dureroase afectiv şi neînţelese sau chiar neîmpărtăşite pe care le-am trăit şi eu.
Astfel, am câteva veşti din viitor pentru tine - spun că ele provin din viitor deoarece vin dinspre un fel de versiune a ta acum în vârstă de 34 de ani (testată prin mijloacele moderne şi intelectual şi psihologic, etc.):
- gândurile şi trăirile tale sunt normale - de fapt cam aşa se manifestă normalul fiinţei umane (deci nu acel aşa-zis normal promovat prin uzanţele sociale păguboase prezentat drept "de succes"),
- nu eşti singură - cel puţin doi prieteni bărbaţi şi eu - femeie - suntem minim trei prieteni de-ai tăi care vibrează cu mare bucurie alături de sufletul tău minunat de frumos,
- nu eşti singura căreia îi pasă - nu te descuraja la gândul acesta deoarece nu-ţi face bine, ci te distrage de la descoperirea ta profundă. Ai încredere te rog că eşti pe calea cea mai bună pentru tine, iar dacă această cale nu este încă bătătorită de altcineva, păşeşte cu speranţă şi cu tălpile goale, lăsându-le gâdilate de noile fire de iarbă ce ţi se pleacă fericite sub greutatea valorii tale. Ai călăuze invizibile ochiului, dar ele sunt perceptibile minţii şi sufletului tău - cu ochii larg deschişi învaţă să vezi şi altfel. Mă crezi că-mi pasă şi mie?
- deţii toate cheile şi de fapt toate instrumentele de care ai nevoie să fii TU, să-ţi afli misiunea şi să ai curaj că eşti pe calea cea mai bună - a ta, însoţită sau împreună cu alţii cărora le pasă ca şi ţie şi poate cel mai important, care luptă şi pentru tine, nu doar pentru ei.
- nu are cum să nu-ţi pese dacă eşti iubită sau urâtă, dar cred că cel mai tare te doare să fii ignorată. Draga mea, nu ai cum să fii ignorată chiar şi când îţi pare mai tare că eşti ignorată. Oferi iubirea cu atât de multă generozitate, iar ţi se întoarce înmiit - primeşte-o şi dă-ţi voie să te iubeşti pe tine aşa cum meriţi.

Eu îţi mulţumesc din suflet pentru că eşti aşa cum eşti. Nu uita draga mea: dacă tu nu ai fi fost aşa cum eşti, nici eu nu aş fi putut fi aşa cum sunt. Iar când te mai curpind gânduri dintre cele negre, primeşte-le şi pe ele cu bucurie - zâmbeşte-le iar ele îţi vor fertiliza fără efort grădinile din care atunci când te aştepţi mai puţin îţi întind palmele mele calde, îţi alin febra-dorul de pe frunte, îţi ofer îmbrăţişări pline de afecţiune şi speranţă, mă bucur pur şi simplu de prezenţa şi energia ta benefică.

Dă fuga şi spune-i şi mamei cât îi eşti de recunoscătoare pentru că te-a învăţat Iubirea - tu eşti salvată şi cu iubire ai puterea să-i salvezi şi pe mulţi alţii.

Iubeşte-te pe tine aşa cum meriţi,eu am mare nevoie de tine!
Alexandra

Revista Presei spunea...

Spune-mi te rog... ai scris o carte pana acum?
Vorbe de duh, dar grele tare-ai mai scris... eu le-as pune intr-o carte... gandurile tale. Have fun! :)

Deniza C. spunea...

Nu, din păcate nu m-am avântat atât de tare încât să scriu o carte, până acum. Chiar astăzi mă bătea gândul... cât de interesant ar fi să mă apuc de scris un roman, dar e greu... ce mai pot scrie eu, să nu fi fost scris deja în alte mii de forme?
Mulțumesc oricum pentru mesaj, a avut un impact puternic, deja simt că mă gâdilă buricele degetelor să înceapă căutarea cuvintelor potrivite pentru... cine știe... un nou început! :)

Deniza C. spunea...

Dragă Alexandra,

Îți mulțumesc și te-aș îmbrățișa de 10 ori, pentru cuvintele atât de frumoase, care au alunecat undeva sub piele și s-au legănat puțin pe coarda sensibilă. Apreciez timpul pe care l-ai acordat acestui mesaj, care, nu știu, parcă e divin. M-a emoționat profund, îmi tremură degetele pe tastatură și mă simt de parcă l-am apucat de picior pe Dumnezeu.
De ceva timp parcă mi-am pierdut cuvintele, parcă nu am mai avut nimic de zis, nimic de scris, dar azi toată ziua m-am gândit că ar trebui să încep din nou să le caut... sau să mă caut. Ai apărut exact la timp, cu mesajul pe care îl așteptam, cu gândurile pe care nu credeam să le aibă altcineva în afară de familie, cu căldura sufletului tău care se resimte până aici.
Îți mulțumesc eu din suflet, pentru că ești aici și pentru că ești minunată... și, sincer, mi-ar plăcea să putem ține legătura, să te cunosc! :)

stiintifico-fantastic spunea...

Vineri am citit un roman de 83 de pagini. 83 de pagini? Da. Dar trairile au fost intense: briza marii, mister, crima, despartire, regasire, hipnoza, mafie, spiritism. In 83 de pagini, la un loc. Nu trebuie sa scrii initial un roman de 498 de pagini. Spor!