luni, februarie 18

Cu stângu-n dreptul...

Nu-mi mai găsesc cuvintele să mă exprim... e ca și cum ordinea stelelor din interiorul meu s-a schimbat. Nu mai găsesc Carul Mare, ce-mi călăuzea pașii pe calea viselor, nu mai găsesc Steaua Nordului, după care mă ghidam întotdeauna spre regăsirea de sine, nu mai găsesc nici măcar Luna, ce-mi bătea în suflet de singurătate. Nu mă mai regăsesc pe mine, cea de ieri sau pe cea care mă trăia acum câteva minute... Sunt o dualitate de simțuri, o răscruce de euri.

De multe ori, se naște în mine un sentiment de vinovăție și deznădejde totodată, din cauza risipei de cuvinte... dar alteori, simt că mi se crapă buzele de necuvânt, iar pielea pare să se sfâșie de amalgamul de slove de foc ce mă cuprind asemeni unor spasme. Cuvintele sunt tot ce am, altceva nu am de dăruit; nu-mi ofer iubirea, nu-mi exprim dorul și nu îmbrățișez alteritatea. Abia acum am realizat că nu sunt decât un nimeni observabil, un suflet ce-și poartă, anevoios, un trup pătruns de senzații contradictorii, o frunză autumnală rătăcită printre firele de iarbă, abia crescânde, primăvăratice... un paradox în tot ceea ce sunt.

Sunt omul extremelor; râd cu poftă sau plâng cu sughițuri, vorbesc prea mult, sau deloc. Mă afectează orice nimic și simt nevoia stupidă de a mă explica. Niciodată nu m-am putut elibera de concepțiile celorlalți și de ideile implantate de societatea infectă în care trăim și nu mi-am permis să fiu. Niciodată nu m-am putut bucura de ceea ce sunt, de ceea ce vreau să fiu, fără ca acestea să fie urmate de un sentiment de neîmplinire, de neajuns... Niciodată nu am fost suficient de bună, niciodată nu m-am ridicat la așteptările celorlalți, niciodată nu am făcut în totalitate, în egală măsură, ceea ce voiau ceilalți sau ceea ce voiam eu. Întotdeauna criticile au fost numeroase și cu precădere din partea mea. M-am judecat prea aspru mereu, și totodată am fost judecată, și nu am reușit niciodată să mă împac cu mine însămi. De altfel, m-am săturat să fiu rănită, să mă sfărâm și să mă adun de pe jos, din cauza oamenilor care nu mă merită, din cauza oamenilor ce nu mă înțeleg și care aruncă în mine cu vorbe grele sau cu tăcere oarbă. M-am săturat să fiu ceea ce vor și cum vor ceilalți, m-am săturat să-mi pese. M-am săturat să fiu singura căreia îi pasă.

Port în mine binele și răul, urâtul și frumosul, toamna și primăvara, albul și negrul, stângul și dreptul, lupta și pacea, și bineînțeles, ambele talgere ale balanței, care în extrem de rare momente își găsesc echilibrul perfect. Port în mine sinele meu și ale tuturor celor cărora le-am întâlnit privirea. Port în mine liniștea unui ocean și furtuna unei mări învolburate. Mă port pe mine și pe tine; dar dacă nu te mai caut, să știi că sunt în căutare de mine.

Am renunțat la ideea că ceilalți trebuie să lupte pentru mine. Nu; de-acum înainte, eu lupt pentru mine, eu mă împac cu mine, eu mă cert cu mine, eu mă iubesc pe mine și eu sunt liberă să fiu. Iubește-mă sau urăște-mă, e momentul să nu îmi mai pese.
Trimiteți un comentariu