luni, iunie 3

Invitație la reverie...


Închid ochii, parcă pentru o veșnicie, căci jocul de luminițe ce penetrează întunericul cald al pleoapelor, pare să mă îndrepte către capătul tunelului. Visul, mai presus de toate, e cel care mă salvează.

Sufletul mi-e ca o barcă de hârtie, și m-aș întoarce oricând la starea de neființă.
Dacă aș putea, m-aș închide în mine, așa cum leg genele între ele, și m-aș muta în barcă, doar cu o boccea de vise.
M-aș lăsa astfel dusă de val în călătoria fără de început și fără de sfârșit, iar la intersecția dintre două bătăi de inimă, aș sădi câte un mac.
Aș coti apoi spre plămâni, și la fiecare gură de aer, aș împleti fire subțiri de aburi, ca o pânză de păianjen, construind propriul cer. L-aș pune apoi la picioare și m-aș înveli în clipele de singurătate.
Aș lăcrima la fiecare sfârșit de timp, și le-aș strânge în palmă ca pe niște picături de ceară, până aș reuși să le transform într-un Selenolar, un zmeu pe care l-aș lega de vârful bărcii, și care, în funcție de fluxul sangvin să indice astrul intercosmic.
Aș rătăci astfel în cosmosul naturii umane, și aș transforma trupul într-un paradis cu orizonturi de fluturi.
Pielea s-ar transforma dintr-un deșert nisipos într-un câmp întins, sculptat în flori de cireș, acoperind un univers interior, sihastru.
Trimiteți un comentariu