luni, iunie 3

Invitație la reverie...


Închid ochii, parcă pentru o veșnicie, căci jocul de luminițe ce penetrează întunericul cald al pleoapelor, pare să mă îndrepte către capătul tunelului. Visul, mai presus de toate, e cel care mă salvează.

Sufletul mi-e ca o barcă de hârtie, și m-aș întoarce oricând la starea de neființă.
Dacă aș putea, m-aș închide în mine, așa cum leg genele între ele, și m-aș muta în barcă, doar cu o boccea de vise.
M-aș lăsa astfel dusă de val în călătoria fără de început și fără de sfârșit, iar la intersecția dintre două bătăi de inimă, aș sădi câte un mac.
Aș coti apoi spre plămâni, și la fiecare gură de aer, aș împleti fire subțiri de aburi, ca o pânză de păianjen, construind propriul cer. L-aș pune apoi la picioare și m-aș înveli în clipele de singurătate.
Aș lăcrima la fiecare sfârșit de timp, și le-aș strânge în palmă ca pe niște picături de ceară, până aș reuși să le transform într-un Selenolar, un zmeu pe care l-aș lega de vârful bărcii, și care, în funcție de fluxul sangvin să indice astrul intercosmic.
Aș rătăci astfel în cosmosul naturii umane, și aș transforma trupul într-un paradis cu orizonturi de fluturi.
Pielea s-ar transforma dintr-un deșert nisipos într-un câmp întins, sculptat în flori de cireș, acoperind un univers interior, sihastru.

4 comentarii :

Anonim spunea...

Scumpa mea Deniza,

Mă bucur mult că mesajul meu ţi-a produs o stare de bine – aşa l-am şi intenţionat, pe lângă nevoia mea egoistă ca tu să fii bine – să-ţi transmită lumină. Am remarcat că începi să visezi şi să evadezi tot mai mult în imaginar – e frumos – te aşteaptă călătorii minunate ce ţi se vor revela cu generozitate la simplul tău gând, aşa că fii foarte atentă ce-ţi doreşti, căci dorinţele tale se materializează.
M-am temut puţin că poate semnalul acesta a apărut prea târziu, dar ce bine că nu a fost aşa! Acum chiar mă condamn că am aşteptat o săptămână să mai verific încă o dată dacă ai postat sau nu comentariul. Pe acesta nu-l posta decât dacă simţi tu nevoia – îţi este cu totul dedicat ţie şi oricum, dacă aş fi avut adresa ta de email, ţi-aş fi scris doar ţie. Dar e bine că oricum am intrat în contact.
Vorbeai despre timpul acordat de mine scrierii primului meu mesaj, dar spune-mi tu, nu cumva şi tu îţi „pierzi” timpul trimiţând raze de soare şi speranţă celor pe care-i apreciezi şi cu care rezonezi? Să nu te mai mire, de fapt aşa se prezintă normalitatea şi suntem foarte mulţi oameni normali în toată lumea, şi mai ales în România, doar că nu am reuşit încă să ne cunoaştem unii cu alţii. Divinitatea este adesea asociată mesajelor mele – apreciere care mă onorează şi în acelaşi timp mă face iar să zâmbesc – păi ştim că suntem înzestraţi cu raţiune dar nu mai suntem obişnuiţi să o vedem pusă la treabă în formele ei cele mai accesibile: iubire, empatie, recunoştinţă, cunoaştere (mai ales interumană), creativitate (şi nu mă refer la cea spontană ci la cea conştientizată ca în cazul tău!!) şi multe alte forme – doar nu crezi că acestea provin din instincte, ele sunt rodul raţiunii noastre cultivate prin exemple concrete. Nu poţi simţi iubire dacă nu ai văzut manifestări ale iubirii. Să ştii că foarte multe persoane (în special bărbaţi) confundă iubirea cu dragostea fizică şi asta doar pentru că nu li s-a acordat iubire în copilărie sau în adolescenţă sau nu li s-au derulat în faţa ochilor imagini gen: tata-şi mângâie pe faţă copilul înainte de culcare, părinţii îşi sărută şi-şi îmbrăţişează copiii sau pur şi simplu mama şi tata se îmbrăţişează şi-şi spun cuvinte frumoase. Plus că pot merge şi mai departe, la relaţia cu fraţii şi surorile – unde există, la bunici, la restul rudelor şi cunoştinţelor şi la manifestările de afecţiune pe care le deprindem de mici dacă suntem suficient de norocoşi să trăim astfel de exemple.
... urmează partea a II-a

Anonim spunea...

Deci dacă afecţiunea pură este divină, atunci primesc acel compliment, dar nu mi-e propriu doar mie, după cum ţi-am spus şi de fapt ştii şi tu dar eşti prea modestă să recunoşti că te caracterizează şi pe tine divinitatea.
Cuvânt greu „familia” de rostit mai ales în zilele pe care le trăim pentru că suntem tot mai însinguraţi, dar cred că unul dintre sensurile vieţii s-ar putea să fie tocmai căutarea semenilor. Semenii în opinia mea sunt acele fiinţe care au simţiri şi manifestări similare nouă şi care nu ne sunt neapărat rude. Îţi dai seama ce familie numeroasă am avea dacă am include aici şi semenii? Spre deosebire însă de membrii din familia de sânge, pe măsură ce devenim adulţi, semenii ne pot fi parteneri egali cu mai mare uşurinţă decât primii deoarece de regulă, conform obiceiurilor şi practicilor moştenite, părinţii (spre exemplu) acceptă mai greu să-şi vadă copiii deveniţi adulţi drept partenerii lor egali, considerând (uneori nejustificat) că menirea lor este să fie părinţi de-a pururea unor persoane care în mod normal nu mai sunt copii, ci nişte fiinţe care trebuie să fie lăsate, încurajate şi coordonate să înveţe să devină adulte ca mai apoi să se ia autonom în propria stăpânire. Aşa că obişnuieşte-te să-ţi identifici şi semenii, nu te limita doar la familia de sânge, fă-ţi alianţe cu fraţi şi surori de suflet, persoane minunate ca tine!
Cred că şi aceste cuvinte ale mele ţi-au spus câte ceva despre mine, iar când simţi nevoia să-mi scrii, adresa mea este alexandra.stangaciu@gmail.com te rog să o faci în absolut orice privinţă vrei tu să discutăm. Ca pregătire profesională sunt licenţiată în ştiinţe juridice. Sunt consilier juridic activ şi-mi iubesc meseria şi am aleg să o exercit îmbogăţită cu competenţe transversale „mai” proprii altor meserii (manager de proiect, formator) – neputând să-mi ţin în frâu imaginaţia şi creativitatea am decis să le integrez în activitatea profesională şi crede-mă, nu am făcut o alegere proastă, ci dimpotrivă!
Apropo de romane, mi-a plăcut mult literatura-beletristica, dar la un moment dat am decis să divorţez definitiv de ea pentru că simţeam că nu mi se potriveşte nici ca tipologie umană, nici ca viitoare femeie, nici timpurilor pe care le traversam – mi se părea complet depăşită deoarece nu mă pregătea nicicum pentru viaţa concretă pe care eram forţată să o trăiesc. Practic parcă literatura aceea pleda pentru nişte universuri complet deconectate de la ceea ce trebuia să trăiesc efectiv, simţindu-mă trădată, sedusă, abandonată şi condamnată deşertăciunii aproape ca Maitreyi. Atunci mi-am dorit să uit tot ce am citit în cărţile acelea şi mi-am jurat că-mi voi face o proprie soartă (cam ca în Deşteaptă-te române!) învăţând din alte surse ce înseamnă să fii tânără femeie într-o Românie în continuă tranziţie... Peste ani, după ce trecusem de 30 de ani aveam să descopăr că nu fusesem singura femeie care s-a raportat similar la viaţă: Cella Serghi este un exemplu de notorietate. A afirmat la un moment dat: „Poate părea o formă de narcisism, dau eu mi-aş fi dorit să fiu şi să scriu ca Anais Nin, să am educaţia şi posibilităţile ei... Iar dacă viaţa nu m-a făcut să fiu ca ea, ei bine, modelul meu în viaţă sunt eu...”
...urmează partea a III-a

Anonim spunea...

Nu am avut nici pe departe viaţa tumultuos amoroasă a niciuneia dintre cele două autoare – probabil că emanciparea sexuală femeii s-a consumat deja în societatea contemporană nouă, ci eu militez mai degrabă pentru realism, luciditate, analiza şi fina observaţie a umanului – indiferent dacă e feminin sau masculin, manifestările faptice ale raţionalului, atingerea maximului potenţial individual şi social. Mă fascinează creierul uman dar nevând studii în domeniu mă exaz pe observaţii empirice asupra funcţionării propriului meu creier pe baza (auto)programării unor deziderate interne ce ţin de autocunoaştere, autocontrol şi cam despre îmbunătăţirea calităţii vieţii din toate punctele de vedere – imaginează-ţi că din timp în timp cer validări din partea unor colaboratori de specialitate ca să mă asigur că sunt din ce în ce mai sănătoasă, mai eficientă şi mai eficace în tot ce-mi propun (exclusiv benefic, niciodată nu-mi propun chestiuni care ar leza drepturile sau interesele altora). Ai fi tentată să zici că e un fel de meditaţie combinată cu introspecţie – probabil că te-ai apropia destul de mult de adevăr. Ceea ce remarc însă cu mare bucurie este şi faptul că schimbările mele benefice generează la rându-le efecte benefice şi asupra celor cu care intru în contact şi în comunicare. Practic este un exerciţiu continuu de perfecţionare, de conştientizare şi de aplicare a lecţiilor învăţate.
Am interiorizat ani întregi toate gândurile de tipul celor pe care tu le exprimi divin şi minunat (iar cine nu le trăieşte înseamnă că e doar în stare vegetativă). La vremea respectivă m-au părăsit şi intimitatea şi curajul de a le pune pe hârtie după ce o făcusem iniţial, iar în loc să atrag atenţia în sensul scontat de mine, am fost catalogată în fel şi fel. Interiorizarea aceasta mi-a servit drept arhivă complet accesibilă oricând şi mi-a facilitat introspecţia. Am renunţat deci să mai scriu poezii, am abandonat şi romanul început în timpul liceului (în creion, ca să vezi cât de timidă eram) ca să-mi dezvolt conciziunea exprimării, păstrând metafora doar în secret în inima mea deoarece primeam mesaje că timpul nu mai are răbdare cu exprimările literare, noul context tehnologic şi economic cerând comunicare rapidă, directă şi cât mai la obiect. Trebuia să „produc” ceva concret, material, tangibil, nu să filosofez ca o burgheză neînţeleasă fie în scris, fie oral.
Aşa că eu mă bucur teribil că tu faci ceea ce în cazul meu nu mai era la modă – mai mult ca sigur că nici nu eram atât de talentată ca tine – iar ideea enunţată de cineva că poate ar fi cazul să scrii şi romane nu este chiar atât de năstruşnică precum îţi pare acum. Subiecte vei găsi o mulţime – gândeşte-te că în momentul acesta există copii şi tineri care-mi confirmă că nu le place nici literatura clasică, nici cea modernă, citind mai degrabă lucrări ştiinţifice sau cărţi despre vampiri. Poate că simt nevoia să citească ceva de actualitate, scris de cineva care trăieşte actualitatea lor. (Aparent paradoxal, în nemurire rămân chiar „la modă” şi pentru aceştia Eminescu, Blaga, Bacovia, Stănescu.) Poate aceste constatări ale mele îţi vor deschide noi orizonturi de interes, cine ştie, ai atâtea şi atâtea posibilităţi, tu vei şti cel mai bine.
Şi eu vreau să te cunosc. Te rog frumos, scrie-mi şi tu câte ceva despre tine – deja-mi eşti tare dragă.

Îţi mulţumesc că ai apărut în viaţa mea!
Cu mii de îmbrăţişări,
Alexandra

Anonim spunea...

MY SIGHT, MY STRENGTH, DIMS...

My sight, my strength, dims,
Two invisible adamant spears;
My hearing deafens, full of distant thunder
And the breathing of home;
The knots of my tensed muscles have weakened,
Like grey oxen on a ploughed field;
Two wings at the back of my shoulders
Don’t shine anymore in the night.

I am a candle, I burned out at a feast.
Gather my wax in the morning,
And this page will prompt you
How to cry and what to be proud of,
How to give away the last third
Of joy and die easily,
And under the shade of an inadvertent home
How to burn as posthumously as a word.