Închizând pleoapele, spre adormirea conștientului,
Îmi învelesc absurdul necuprins,
Al universului în care, număr zile și petale,
În loc să umplu cercul existenței;
Un univers în care, cuvintele nu-mi sunt cuvinte,
Ci gânduri statice și necuvântătoare,
Lacrimi neplânse și zâmbete oarbe,
Răstignite în cioburi de timp
Ce creează oglinda eului, eu.
4 comentarii :
existenta ...arata ca o imagine in spatiu interplanetar din care Celebrul alter-ego al tau face gingas cu mana...
Oglinda e aceeaşi, privitorii sunt diferiţi.... O caldă îmbrăţişare!
Consideram poezia asta o reflecție, dar comentariul tău e mai mult de atât! :)
Nu prea sunt de acord cu spusele tale, în privința „oglinzii”. Oglinda mea nu e formată încă, lipesc în fiecare zi câte-un ciob, două...
Cât despre privitori, sunt pasageri... Fiecare vede ce vrea să vadă, nu ceea ce e cu adevărat.
De altfel, încântată de vizită! :)
Trimiteți un comentariu