Ce zi albă, pentru întunecimea gândurilor mele!
Ce zumzet absurd, de voci necontrolate
Și cuvinte risipite, fără cuget;
Ce trunchiuri goale de suflet
Și frunze printre gene,
Și-un cer lipsit de icoane.
Ce frig în măduvă și lipsă de oase,
Căci degeaba purtăm gleznă...
Ne acoperim cu pene de corb,
Neputința, de a fi oameni.
3 comentarii :
ce slove negre-n foaie albă,
din hotărâre să răstoarne
şi să aşeze teze dese
ori ascuţite antiteze.:)
dmd.
...dar, neputând să fim oameni, nu ar trebui să uităm că putem fi oricând îngeri....
O poezie de o profunditate si un ecou sublim,felicitari :)
Trimiteți un comentariu