joi, octombrie 4

Sufletu-mi, jertfă divinității

Cerul e doar un cerc vicios,
Ce ia culoarea stării mele,
Mic, cât pupila prin care-l privesc,
Dar adânc, cât miezul sufletului meu
Și rece, precum vântul
Pe care-l îmbrățișez în fiecare dimineață,
Cu mâinile strânse la piept,
Și-mi dă fiori pe coloana infinitului
Și mă răscolește, până-mi
Rămân în nuditatea spiritului...
Atunci îmi pun sufletul 
În interiorul unui mesteacăn,
Ale cărui brațe, agită apele cerului,
Să mi-l înalțe, jertfă divinității,
Și să-l apere de necunoscut.
Acum nu mă iubiți,
Căci nu am sufletul în mine.


6 comentarii :

. spunea...

ai suflet de Toamna...toamna e frumoasa ... scri f frumos :x

Deniza Cristian spunea...

Hei, mulțumesc! Asta, probabil pentru că m-am născut din ea... într-un Octombrie nelinștit :)

dmd. spunea...

..mi-a plăcut!

Pauza De Tigara spunea...

E doar un inceput de toamna, o cladura ti-l va readuce inapoi

Teo Dor spunea...

noi, adică sufletul care suntem, şi divinitatea,,, uneori nu două entităţi.

Deniza Cristian spunea...

Interesant punct de vedere, Teodor!
Mă bucur să vă regăsesc, dragilor! :)