Ah! Sufletu-mi, pasăre sălbatică,
Aleargă în mine,
Din cap până-n picioare
Şi-mi gâdilă tălpile,
Cu genele-i lungi şi-nrourate.
Dar acum, simt cum se zbate,
Între gratiile osificate,
Şi, de plictis, îşi tatuează
Aerul rece şi frunzele tocite,
De dimineaţă,
Dându-mi o puternică durere-n piept...
Dacă mă strâmb,
Nu mă întreba ce mă doare,
Căci pe buze-mi stă... sufletul.
6 comentarii :
Of, tu suflet...:)
Of, cred că am şi eu nevoie de o pauză... :)
Orice energie face intotdeauna un ocol si se intoarce din nou la sursa... de aceea nu intreb nimic sufletdepasare:)
Cineva (N. Stănescu) spune că noi oamenii suntem ființe cu aripile crescute înăuntru. Nu cumva despre asta e vorba?
Sinceră să fiu, nu ştiam că Nichita Stănescu a spus asta, deci nu pot spune că despre asta e vorba. :)
Sunt de acord. Tu, picătură de rouă, pe genele sufletului-meu-pasăre, mă bucură vizitele tale! :)
Trimiteți un comentariu