marți, octombrie 30

Zidită în propriul zid...

Amestecul de orgoliu și timiditate care era, încă de atunci, baza caracterului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un „nu” arțăgos, agresiv, când un băiat m-a chemat să intru și eu în joc, și m-am dus în fundul curții, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întâmpla, fără să mă amestec cu ceilalți și fără să las pe nimeni să se apropie; dar și satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranță în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins.” - Octavian Paler, „Deșertul pentru totdeauna

Fiecare zi e o renaștere, o nouă poveste scrisă în cartea sufletului meu. Însă, cea mai puternică și mai pregnantă poveste, am trăit-o și o trăiesc în fiecare zi, din momentul în care am plecat de acasă. A fost ca o ruptură de copilărie, pe care nu am trăit-o niciodată cu inocență și puritate. O ruptură de casă, de tot ceea ce era al meu, de locurile în care-mi creasem atâtea amintiri, de familie și de tot ceea ce-mi era drag... de suflet. Căci am simțit că mi se sfărâmă sufletul, de parcă l-ar fi luat cineva în mână și l-ar fi strâns cu toată puterea. Lacrimile îmi brăzdau fața de copil, însă interiorul, era zdrobit. Atunci am înțeles că renunț la copilărie, la ceea ce am fost și că trebuie să-mi iau viața în piept, să devin om.

Zidul meu? Niciodată nu a fost reprezentat de prieteni, deoarece viața m-a învățat că oamenii vin și pleacă, se cern. În schimb, a fost reprezentat de mama mea, pe care m-am sprijinit atât de tare, încât i-am lăsat câteva riduri, recunosc. Tocmai de aceea m-am prăbușit în mine, când i-am dat ultima îmbrățișare, de copil. Acum... acum nu mă mai sprijin pe ea, acum mă sprijin pe mine, pe cărți, pe cuvinte. Întreaga-mi viață e construită din cuvinte. Atunci când lumea mă torturează prin priviri, zgomote, culori amestecate, atunci când îmi vine să le sparg măștile de sticlă... mă refugiez. Mă închid în mine și mai trăiesc doar prin cuvinte, pe care le scriu, ca să mă eliberez de gândurile ce mi se sedimentează în călcâi, făcându-mă vulnerabilă, precum Achile, lăsându-mă fără putere, inertă, sau le citesc, le interiorizez, pentru a uita de tot și toate, pentru a uita de mine...

Uneori, am senzația că m-am zidit singură, fără ajutorul lui Manole. Mi-am impus atât de multe limite, fiind eu cea care trebuia să hotărască ce e mai bine pentru mine, mi-am format atât de multe prejudecăți, încât sufletul meu, pasăre din sălbăticie, nu mai cunoaște culoarea cerului și nici libertatea zborului, deoarece i s-au încurcat piciorușele printre tulpinile florilor ce cresc în mine... După cum spunea și Balzac, „O libertate fără limite ucide libertatea.” 

Adevărul este că știu toate teoriile și vorbele mari, spuse de toată lumea, cum că tu ești cel care-și face viața, prin propriile gânduri; că poți face exact ce dorești, că poți să fii cine vrei să fii, că ești liber să fii propriul stăpân, dar eu ce să fac, dacă nu am mâinile suficient de lungi, încât să dezleg piciorușele sufletului meu? De ce nu-mi spune nimeni cum să îl învăț să zboare iar? Cred că va trebui să aștept, să apară cineva care să aibă curajul, să spargă zidul în care m-am zidit...
Trimiteți un comentariu