marți, noiembrie 20

Te strigă dorul...


Prieten drag,

Îți scriu aceste rânduri cu ochii înlăcrimați și cu buzele uscate, ceea ce-nseamnă că sunt gâtuită de dor. Văd cum te-ai lăsat cuprins de vârtejul vieții, ce pare acum să ne lipsească de noi, și îmi cuprind neputința în palmele aspre și tremurânde de toamnă. Căci, dragule, s-a cernit un anotimp peste noi și simt cum timpul ne stă-mpotrivă și cum cuvintele ne despart, iar noi ne ghemuim în sine și ne complacem în întâmplarea de a fi.

Văd un dușman până și în frunzele bătrâne și neajutorate, care-și dansează ultimul vals, care mai de care mai colorate, legându-se parcă de viață, prin fiecare unduire. Văd un dușman în ele, pentru că sunt precum țigăncile lui Eliade, ademenindu-mă cu jocul lor, ca niște iele și astfel nu mai reușesc să ajung la tine. Totul e ca un vis, timpul se comprimă, spațiul devine neclar, iar imaginile se învârtesc atunci când încerc să te găsesc. Nu e trăire, nu e nici somn, ci e o stare continuă de inerție și reverie. Încă respir, deci exist.

De altfel, nu ți-am spus că am devenit invidioasă până și pe copaci, ce par să-și ducă existența în liniște și armonie, deși sunt descoperiți ploilor și ceții și vântului ce parcă-mi pătrunde uneori în minte, încercând să facă ordine-n idei, de parcă gândurile mele-ar fi păsări sălbatice, care au nevoie de alinare și mângâiere. Până și noaptea pare să le fie un prieten, când umbrele lor se culcă pe pământul răvășit de pașii mei de sticlă, formând un întreg. Ei se au unul pe altul, se îmbrățișează între ei de „noapte bună” și-și încep diminețile împreună, ca niște vechi tovarăși de suferință. Dar eu? Pe mine cui m-ai lăsat, suflete? Singură în amalgamul ăsta contradictoriu de zgomote și lumină, de culoare și întuneric, ce se zbat în mine continuu în suflul existenței ...

De când ai plecat, pașii mei nu mai sunt atât de ușori și siguri, ci se sparg pe cărările vieții și par a nu-și mai găsi liniștea, și nici locul, și nu reușesc să văd urmele pe care le-am lăsat când eram amândoi. Și mai rău, simt uneori pe piept, cum drumurile bătătorite de noi se separă, ca niște râuri subțiri și diafane, azvârlite-n jocul destinului. Un lucru e sigur, însă: pornesc din același izvor, acela al prieteniei. Așadar, atunci când îți vei aminti de mine, vino acolo unde ne-am cunoscut. Mă vei găsi în fiecare zi, în locul nostru de-ntâlnire, la aceeași oră, care bate în inimile amândurora.

Ah, simt cum îmi curg în vene dorul și prietenia, chiar și iubirea și poezia sufletului meu, pe care o recit în fiecare noapte înainte de culcare, ca pe o rugăciune, cu gândul la tine. Dar acum, nu mai am cui să le dăruiesc, și astfel, toate fierb în mine și se amestecă, provocându-mi amețeli. Ce-mi frig tâmplele! Mama zice că e febră, eu cred că e de fapt, dor. Dor de viață, dor de tine. Uneori văd chiar firișoare mici de sânge, tatuate pe piele, amalgamul de sentimente ieșind astfel la suprafață. Mă simt ca un vulcan, gata în orice moment să erupă, deoarece am strâns în mine atâtea amintiri, atâtea cuvinte nespuse, pe care dacă le-aș spune acum, parcă văd cum ți-ar înțepa sufletul mii de ace și te-ar lăsa neom.

Mai bine nu mai spun nimic. Mai bine las pozele să vorbească pentru noi, las zâmbetele să comemoreze prietenia noastră. Căci îți rămân veșnic recunoscătoare, pentru ceea ce-ai fost și pentru ceea ce vei binevoi să fii.

Rămâi cu bine, suflet rătăcit, și fie ca valurile vieții să te aducă cândva, înapoi pe țărmul meu.

Cu drag,
Întotdeauna, a ta prietenă.
Trimiteți un comentariu