vineri, noiembrie 23

Speranţă.

Se întâmplă uneori, să spui "casa asta e făcută pentru (sau după) sufletul meu". 
Dar ce faci, atunci când sufletul tău arată ca o casă, în care vin tot felul de oameni, poftiţi sau nepoftiţi, dar pe care nu ai puterea să-i alungi, sau să-i ignori? 
Unii vin, se fac confortabili, ca la ei acasă, îşi fac chiar şi o grădiniţă în spate, în care plantează flori de nu-mă-uita. Dar după puţin timp, pleacă. Iar tu nu îi uiţi, pentru că, în fiecare zi trebuie să ai grijă de florile pe care ei le-au sădit. Şi ele înfloresc, se fac frumoase şi umplu sufletul de culoare, de speranţa regăsirii... până la prima furtună. Atunci se ofilesc şi începi să-i uiţi... dar nu de tot. Nu. Niciodată nu uiţi de tot, ci se păstrează, măcar o fărâmă din ei, în subconştient (aşa spune lumea). 
Apoi, deodată, după mulţi ani, revin să-şi vadă florile. Iar tu te eschivezi şi ai vrea să intri în pământ, să scapi de suferinţă... Dar astfel realizezi că şi tu ai fost în sufletul lor, sau, cel puţin ţi-au rămas urmele la temelia lui. Şi, deşi nu ai reuşit să pătrunzi în toată fiinţa lor, descoperi că seminţele tale au fost purtate de vânt şi s-au sădit în podul palmei. Iar ei, de câte ori duc mâna la tâmplă, îşi amintesc de tine. (parcă e plăcut sentimentul, nu?) De-asta se întorc... uneori poate inconştient, dar nu întâmplător. Nu... nimic nu e întâmplător.
Trimiteți un comentariu