Când soarele mi se lasă pe tâmple,
Îmi arde orice speranță,
Și-mi înnoadă genele în dezamăgire,
Apunându-mi privirea îndrăzneață,
Doar marea îmi mai e umăr de sprijin,
Aducându-mi un zâmbet cu fiecare val,
Ce vine ca un porumbel alb, divin
Îmi risipește o secundă de amar,
Ducând-o departe în larg, ca un naval...
Mă privește cu ochii umezi și mă ascultă cu inima,
Când îmi exprim durerea
Și nu vorbește, doar susură aievea,
Relaxându-mi fruntea, gâdilându-mi talpa,
Spre reverie...
13 comentarii :
foarte frumos :X:X si tema ..o ador ..pur si simplu o ador:X
Relaxare plăcută la malul mării!!!
sensibil si frumos ce ai scris:)
Marea:X!
Bună dimineață! Poezie ta este atât de calmă, plină de liniște și speranță...așa o simt eu :)
sunt de acord cu copilul diminetii:))
Saru`mana Deniza C ~ imi place mult poezia!
iubesc sa citesc oameni care vorbesc despre mare.
frumoase randuri !!
... soarele si prieten si dusman. cum se face? ... poate ca raspunsul este cumpatarea :) ... si poate ca acest raspuns este valabil si in alte cazuri. Prin cumpatare putem evita deseori dezamagirea :)
Frumoasă poezia :d
da, marea, loial prieten :)
am mai citit o data. de data aceasta> ce ne-am fi facut noi fara frumusete de lume creata de Dumnezeu ?
frumos ca deobicei:)
Trimiteți un comentariu