miercuri, aprilie 27

În necunoscut...

Mă privesc prin folia transparentă a nopții,
Și trupu-mi dispare, picătură cu picătură...
Ochii... doar ochii se mai aprind,
Ca niște luminițe fugare,
Scobite în răspântia vieții.
Luna e plină călăuză sufletului meu,
Gură pietrificată secretelor mele,
Alb gând de aur pierdut în izvorul secat
De negrul mal înnoptat în drumuri nestrăbătute,
Nici cu ochii minții,
Întinse pașilor mei rătăciți în marea dorință
De nou, de cercetare;
De descoperire și pătrundere în interiorul meu
Și exteriorul lumii...

10 comentarii :

Unknown spunea...

foarte frumos:X

Anonim spunea...

cautand noul, sa nu fi dezamagita daca cumva gasesti altceva decat ceea ce cautai :)

C.L.M. spunea...

Necunoscutul intotdeauna atrage:)

Anonim spunea...

Ochii mintii, atunci cand privesc, spulbera totul, lasa doar pustiul. Mai ales atunci cand sunt intorsi spre interior. Exteriorul lumii e optional. Doar cei puternici mai au ocazia sa-l descopere. Imi sunt dragi poemele tale! :)

Trubadurul Vesel spunea...

Hristos a înviat ! :)
frumos scris ..

Nuante de gri spunea...

Prea superb ca sa nu-mi exprim ''gargarita'' :) Cat mai multe ganduri albe pentru tine. Si cat mai multe nopti de neuitat

Lavinia Dance spunea...

o clipa am incercat sa imi imaginez tot si sa simt ce ai scris desi e cam greu la partea a2a:)

Anonim spunea...

e incredibil ce ai scris.....sunt foarte frumoase aceste poezii..:*:*:*

Goda spunea...

Foarte frumos.

Father spunea...

frumos