Poveste fără sfârșit

Întregul traseu parcurs până acum, a fost o călătorie inițiatică, și totuși, îndrăznesc să spun că am trăit ca-n basm, căci nici acum nu m-am trezit la realitate. Și e atât de dureroasă coborârea din turn (când trebuie să te salvezi singur)! Nu-mi place când trebuie să calc pe visele sfărâmate, pe idealurile și planurile nerealizate, care au pavat treptele spre prezent. Era mai ușor să mă ascund în spatele ușilor închise, să las în urmă doar o pală de parfum și în rest să mă fac nevăzută, să nu-mi știe nimeni ochii plânși sau zâmbetele îndrăgostite.

Încerc să mă adun în prezent, mă caut prin toate colțurile și prin toate sertarele, caut să mă adun din toate sufletele și mințile în care am colindat, cu voie sau fără voie, căci vreau să îmi recapăt suflul și energia de care m-au secat, și să merg mai departe, în căutarea unor noi oameni, cu care să-mi creez noi amintiri, în spații mai mici și mai confortabile, fără uși și fără ambient artificial. 

Recunosc, am alergat după oameni, dar și ei au alergat după mine. Pe unii i-am dezamăgit, dar cel mai tare m-am dezamăgit pe mine. Pun suflet în tot și toate, într-un gest, într-o privire, într-o amintire, îmi las mințile pe un colț de bancă, dau din mine acolo unde nu e nevoie, pentru ca apoi să mă dezechilibrez, să mă sfărâm, să mă cert și după ce îmi revin, să o iau de la capăt. 

De aceea, mă străduiesc ca ignoranța să-mi fie luată drept trufie, iar nesiguranța drept dulce lenevie, iar pentru ca temerile să nu-mi fie nici măcar bănuite, mi le ascund în pasul decis și în aerul serios și ferm. Nimeni nu trebuie să intuiască imensul efort cotidian de a-mi depăși tristețea puțin câte puțin. Iată-mă deci, cum cobor cu grijă, călcând parcă pe clapele fine ale unui pian, sunetele armonioase păstrând cumva aparența unei liniști imperturbabile, chiar dacă în mine se fac toate țăndări.

Trăiesc într-un basm fără sfârșit... nici măcar unul trist. O poveste concentrică, repetitivă, în care joc rolul principal și sfârșesc mereu așa cum am început. Îmi învăț lecțiile, caut drumurile corecte, și cad în aceeași capcană de fiecare dată. Uneori îmi vine să evadez din cartea asta lipsită de originalitate, în care oamenii se dovedesc a fi la fel, în care acțiunile se repetă și în care eu sunt la fel și totuși niciodată aceeași.