marți, aprilie 1

Răni desuete

Ne spălăm rănile cu cenușa frunzelor
arse pe rugul conștiinței,
uitând durerile copacilor,
ce îngenunchează a rugăciune
pentru ușurarea trecerii în neființă
a timpurilor de mult apuse,
și totuși atât de invocate,
din disperarea omului modern,
dar nemodernizat,
care nu-și găsește locul și pacea
în discrepanțele lumii în care se zbate
să supraviețuiască.

De multe ori, există și nu trăiește,
dar își duce zborul spre lumină
pe cărări săpate în timp
și gânduri frământate ca pe plastilină.
Printre culorile paradisiace ale realității,
se mișcă frenetic, ca o nonculoare
și își leagănă dorul pe brațele păcătoase,
pe care le ridică în neant,
chemând zeitățile de care s-a îndoit întotdeauna,
în încercarea de a umple golul singurătății,
într-o eixstență haotică
și, aparent, inutilă.
Trimiteți un comentariu