miercuri, aprilie 2

Poveste fără sfârșit

Întregul traseu parcurs până acum, a fost o călătorie inițiatică, și totuși, îndrăznesc să spun că am trăit ca-n basm, căci nici acum nu m-am trezit la realitate. Și e atât de dureroasă coborârea din turn (când trebuie să te salvezi singur)! Nu-mi place când trebuie să calc pe visele sfărâmate, pe idealurile și planurile nerealizate, care au pavat treptele spre prezent. Era mai ușor să mă ascund în spatele ușilor închise, să las în urmă doar o pală de parfum și în rest să mă fac nevăzută, să nu-mi știe nimeni ochii plânși sau zâmbetele îndrăgostite.

Încerc să mă adun în prezent, mă caut prin toate colțurile și prin toate sertarele, caut să mă adun din toate sufletele și mințile în care am colindat, cu voie sau fără voie, căci vreau să îmi recapăt suflul și energia de care m-au secat, și să merg mai departe, în căutarea unor noi oameni, cu care să-mi creez noi amintiri, în spații mai mici și mai confortabile, fără uși și fără ambient artificial. 


Recunosc, am alergat după oameni, dar și ei au alergat după mine. Pe unii i-am dezamăgit, dar cel mai tare m-am dezamăgit pe mine. Pun suflet în tot și toate, într-un gest, într-o privire, într-o amintire, îmi las mințile pe un colț de bancă, dau din mine acolo unde nu e nevoie, pentru ca apoi să mă dezechilibrez, să mă sfărâm, să mă cert și după ce îmi revin, să o iau de la capăt. 

De aceea, mă străduiesc ca ignoranța să-mi fie luată drept trufie, iar nesiguranța drept dulce lenevie, iar pentru ca temerile să nu-mi fie nici măcar bănuite, mi le ascund în pasul decis și în aerul serios și ferm. Nimeni nu trebuie să intuiască imensul efort cotidian de a-mi depăși tristețea puțin câte puțin. Iată-mă deci, cum cobor cu grijă, călcând parcă pe clapele fine ale unui pian, sunetele armonioase păstrând cumva aparența unei liniști imperturbabile, chiar dacă în mine se fac toate țăndări.

Trăiesc într-un basm fără sfârșit... nici măcar unul trist. O poveste concentrică, repetitivă, în care joc rolul principal și sfârșesc mereu așa cum am început. Îmi învăț lecțiile, caut drumurile corecte, și cad în aceeași capcană de fiecare dată. Uneori îmi vine să evadez din cartea asta lipsită de originalitate, în care oamenii se dovedesc a fi la fel, în care acțiunile se repetă și în care eu sunt la fel și totuși niciodată aceeași. 

5 comentarii :

Tibi spunea...

De multe ori am si eu impresia ca traiesc o poveste concentrica si repetitiva... Nu este o carte lipsita de originalitate, insa. Imagineaza-ti asa: fiecare dintre noi alearga in cerc pe o pista de atletism; fiecare alearga pe culoarul lui, in felul lui, cu viteza lui; cand pornim de la start, nu stim ce ne asteapta inainte, insa nici macar cand trecem linia de sosire nu ii putem invata pe ceilalti despre cum sa castige cursa. De ce? Pentru ca fiecare traieste in felul lui si nu exista un set de reguli care sa spuna cine este descalificat si cine poate continua. Poate ca la un moment dat ne vom desprinde din acest cerc vicios... poate ca vom intalni obstacole... poate ca vom alerga si la maraton, singuri, pentru a ajunge la alti concurenti. In final, insa, va conta cum am alergat, nu de ce, pentru ce, catre ce sau cat. Asa ca incearca sa faci mai mult din ceea ce iti place, chiar daca este gresit - daca iti place, inseamna ca merita. Eu asa fac si de ceva timp pot spune ca sunt macar mai satisfacut, daca nu mai fericit. :)

Unknown spunea...

alergăm, alergăm, continuu şi nici să vreau, nu ştiu pentru ce. contează într-adevăr călătoria, dar ştii cum e, 'nu contează unde te afli, ci pe cine ai alături', cam aici e problema de fapt :)

Tibi spunea...

Asa este, conteaza si pe cine ai alaturi. :)

Unknown spunea...

Bună seara, Deniza!

Nu contează cât de mult greşim, călătoria are cu siguranţă un rost. Să ne descoperim şi să învăţăm să iubim. În plus, Deniza, niciodată nu eşti singură în drumul tău. Sună din goarnă când e rost de bătălie şi vin :)

Seară veselă!

Unknown spunea...

Ba, din păcate, chiar suntem singuri, Marin, teluric vorbind, fără implicații divine.
Ceilalți sunt pe cât de pasageri, pe atât de fals-apropiați...