joi, martie 20

Deşertic, dar nu deşart

Tristeţea, durerea, anxietatea şi singurătatea nu mi-au fost străine niciodată, şi nu m-ar mira să mă însoţească de-a lungul vieţii, ca urmare a cumulului de temperamente ce mă definesc, şi probabil ca o amprentă asupra matricei personale. Tăcerea e cea mai grea dintre toate însă; când simt nevoia să urlu, să-mi strig oful, să mă fac auzită, tac cel mai bine, tac pentru a nu-mi mai găsi urmele personajele înfricoşătoare ale întunericului, reprimându-mi astfel toate simţurile. Mi-e frică de întuneric, mi-e frică de tot ce nu e lumină.

Dar în acelaşi timp, sparg în mine toate becurile, intenţionat, cu mâna goală şi cu toată forţa. Întotdeauna mi-a displăcut lumina artificială, cu atât mai puţin am de gând să o accept în mine. Caut necontenit, călcând pe cioburi cu tălpile arse, fereastra către adevăr, către lume, către viaţă, chiar dacă asta înseamnă să-mi înfrunt toate temerile şi să parcurg deşertul doar cu o boccea de vise, singură şi dezgolită de gânduri.

Trecând prin nopţi nesfârşite de chinuri, mi-am dat seama că doar Soarele-mi poate fi tată şi doar Selena-mamă, de-o parte şi de alta a eului existenţial, singurii martori ai zbuciumului maritim şi ai calmului ceresc, stări permanent oscilante într-un singur suflu, şi el, contradictoriu şi paradoxal.

Căutarea însă nu a rămas fără corespondent, şi m-am simţit, ca niciodată, privilegiată şi mângâiată de puteri divine, găsind-o de câte ori am avut nevoie, când nu mai aveam nicio speranţă. De câte ori o găsesc, îngenunchez în faţa ei, ţin palmele întinse şi ochii, şi urechile, şi inima, şi aştept să mi se umple de căldură coaptă şi de lumină vie. Şi atunci simt cum dintre filele stâncoase ale pieptului meu, izvorăşte cu hotărâre apa dulce şi senină a iubirii, precum un curcubeu primăvăratic după cea mai aprigă iarnă. 

4 comentarii :

Marin Toma spunea...

Buna, Deniza!

Ce scriere frumoasa... Cred ca trebuie sa o citesc de mai multe ori pana sa pot comenta :) Insa, pana una alta, pana inteleg in amanunt, sa nu iti fie frica de intuneric pentru ca doar el este cel care face lumina sa fie atat de necesara :) Foloseste-le pe amandoua si asa vei avea mai des si mai mereu starea si energia pe care o descrii la finalul textului. Intunericul, singuratatea, tristetea etc. sunt cei mai buni invatatori. Lumina e o rasplata pentru evolutia noastra...
Zi frumoasa si vesela; si sa stii ca niciodata nu suntem singuri :)

Deniza C. spunea...

Ştiu, Marin, că nu suntem singuri, spiritual vorbind, dar e greu când eşti singur fizic, prea mult timp. Şi ştiu că fără întuneric nu poate fi lumină. Dar în acelaşi timp, nu pot accepta întunericul ca parte a luminii, cum nu pot accepta moartea ca parte a vieţii. Poate cu timpul...
Mulţumesc oricum, pentru toate cuvintele frumoase, mi-au sporit zâmbetul :) O zi luminoasă şi ţie!

Marin Toma spunea...

Nimic nu e usor, priveste totul insa ca pe un invatator. Tot ce ni se intampla ne invata. Vorba altora mai destepti in raport cu mine: nu am putea aprecia oamenii speciali pe care ii intalnim, daca nu am da peste atatia altii nepotriviti inainte. In toate aspectele vietii noastre.
Azi am inteles ca e ziua mondiala a fericirii. Asa ca macar o caruta cu coviltir si plina de zambete pot si eu sa iti ofer :)

Deniza C. spunea...

Perfect! Chiar s-a simţit în aer fericirea! :)