joi, martie 20

Deşertic, dar nu deşart

Tristeţea, durerea, anxietatea şi singurătatea nu mi-au fost străine niciodată, şi nu m-ar mira să mă însoţească de-a lungul vieţii, ca urmare a cumulului de temperamente ce mă definesc, şi probabil ca o amprentă asupra matricei personale. Tăcerea e cea mai grea dintre toate însă; când simt nevoia să urlu, să-mi strig oful, să mă fac auzită, tac cel mai bine, tac pentru a nu-mi mai găsi urmele personajele înfricoşătoare ale întunericului, reprimându-mi astfel toate simţurile. Mi-e frică de întuneric, mi-e frică de tot ce nu e lumină.

Dar în acelaşi timp, sparg în mine toate becurile, intenţionat, cu mâna goală şi cu toată forţa. Întotdeauna mi-a displăcut lumina artificială, cu atât mai puţin am de gând să o accept în mine. Caut necontenit, călcând pe cioburi cu tălpile arse, fereastra către adevăr, către lume, către viaţă, chiar dacă asta înseamnă să-mi înfrunt toate temerile şi să parcurg deşertul doar cu o boccea de vise, singură şi dezgolită de gânduri.

Trecând prin nopţi nesfârşite de chinuri, mi-am dat seama că doar Soarele-mi poate fi tată şi doar Selena-mamă, de-o parte şi de alta a eului existenţial, singurii martori ai zbuciumului maritim şi ai calmului ceresc, stări permanent oscilante într-un singur suflu, şi el, contradictoriu şi paradoxal.

Căutarea însă nu a rămas fără corespondent, şi m-am simţit, ca niciodată, privilegiată şi mângâiată de puteri divine, găsind-o de câte ori am avut nevoie, când nu mai aveam nicio speranţă. De câte ori o găsesc, îngenunchez în faţa ei, ţin palmele întinse şi ochii, şi urechile, şi inima, şi aştept să mi se umple de căldură coaptă şi de lumină vie. Şi atunci simt cum dintre filele stâncoase ale pieptului meu, izvorăşte cu hotărâre apa dulce şi senină a iubirii, precum un curcubeu primăvăratic după cea mai aprigă iarnă. 
Trimiteți un comentariu