vineri, februarie 18

Suflet melcat...

Mă ascund în cochilia-mi stacojie,
Cu fundiță argintie-n partea dreaptă,
Să scap de presiunea ce-mi stă pe tâmplele ceruite...
Îmi strâng picioarele la piept,
Las capul în jos... și pletele mi se pierd printre stele.
Cerul mi se deschide întru visare,
Cu flori de iasomie, 
Presărate pe câmpul sfâșiat în munți de albastru;
Iar în privire soarele sărută marea, ce-mi stă pe buze...
Nu clipesc, las genele să sprijine pescărușii,
Ce-și încep timid zborul în viață.
Brusc, liniștea se contopește cu pupilele sufletului melcat,
Și durerea se dizolvă în mare...


Trimiteți un comentariu