marți, noiembrie 16

Unde eşti...?

Sunete alambicate se ciocnesc de peretele zimţat al timpanului.
Se sparg vocile ce-mi ţipă în mintea-mi obosită. Cioburile scârţâie pe gândurile alunecoase, nemaiauzindu-mi vocea inimii, a minţii...
Îl perforează şi-mi pătrunde în durere. O provoacă. O incită. O crează...
Soarele se preface că îşi aranjează mustăţile, în suprafaţa transparentă a ferestrei, de fapt urmărindu-mă, pentru a-mi distrage atenţia. Mă cheamă la joacă, la plimbare pe aleile acoperite de gânduri plumbate, dar amurgul ideilor mă trezeşte la realitatea mea. Revin în propriu-mi univers, mă cuibăresc în primăvara sufletului de azi şi privesc, incert, cum sinele se şterge... nu-l mai văd!... Unde eşti, suflet pierdut?!...
Trimiteți un comentariu