miercuri, octombrie 27

O ultimă fărâmă...

În sânul copilăriei, cu căldură şi mult cântec, mă regăsesc chiar şi acum, deşi aripile mi le-am deschis de mult...mi-am luat şi zborul!
Când zilele erau prea scurte, iar nopţile prea lungi...când totul se transforma în joacă, soarele însuşi rostogolindu-se, şugubăţ, în palmele cerului, chemându-ne la joacă...când mergeam cu picioarele goale pe nisipul scurs din clepsidră, gâdilându-mi tălpile şi provocând totodată un râs îndrăzneţ şi colorat...când lumea toată era mică, mică de o ţineam în palmă şi mă jucam cu ea de parcă era marionetă...când zâmbetul fluturaşilor ce roiau în culorile diafane ce mi se aruncau în irişii curioşi, sclipea în spectrul solar...ei bine, atunci era clipa! Era acea clipă despre care vorbeşte toată lumea, despre care toţi zic că trebuie trăită la intensitate maximă. Acea clipă e copilăria mea, care atârnă de un fir de aţă, încercând să-l protejez de răutatea semenilor ce încearcă să-l taie cu o obstinaţie frapantă! Ei nu înţeleg că a fi copil înseamnă a zâmbi, a fi fericit că e dimineaţă...a trăi! Nu înţeleg că această lume, pe care numai un suflet sensibil şi monolitic poate să o simtă şi să pătrundă în poveştile ei, măcar cu puterea viselor, dacă timpul necruţător i-a spulberat-o...
Trimiteți un comentariu