luni, noiembrie 1

Am găsit lumina !

În negrul amintirilor ce se propagă în schiţa unui zâmbet proiectat pe faţa luminoasă, întrezăresc o întrebare... Nu i-am găsit răspunsul şi nici nu îl mai caut. E sau fără de folos, sau de prisos să mă întorc pe vechile alei bătătorite de lacrimi şi suflete morbide. Paşii către viitor sunt grăbiţi şi înnoptaţi în dorinţă.
Parcă îmi zâmbeşte ziua, nu contează ce culoare are... că e neagră, că e roşie, îmi zâmbeşte... şi la rându-mi, îi zâmbesc şi eu! Parcă mă bucur că e dimineaţă şi că totul în jur, arată ca şi cum abia iese din ou, cu sclipire în ochi şi frumuseţe în suflet. Gândurile amărui parcă se sparg în crengi goale de suflet şi şterse de lumină, ca-n privirea toamnei. Parcă nici nu mă mai supăr, lucrurile bune, pozitive îmbrâncindu-se să vină la mine. Dar eu, autoritară şi echilibrată din fire, le spun: "stop!". Câte una şi pe rând... nici chiar toate deodată... mai lăsăm şi pentru zile mai negre.
Am învăţat un lucru, pe care, de fapt îl ştiam de mult, dar niciodată nu mi s-a demonstrat că aşa este. Am învăţat că toate se întâmplă cu un scop... şi... că toate se întâmplă, dar la timpul lor! Toate lucrurile îşi urmează cursul firesc, deşi noi, întotdeauna încercăm să le grăbim paşii, scoţându-i din premergător.
Mă simt ca şi cum m-am renăscut într-un boboc de primăvară, îmbrăţişat în căldura şi iubirea cioburilor de rouă! Totuşi, mai am o dorinţă... una mică, mică... aproape nesesizabilă. Îmi doresc să fiu aşa mereu. Să zâmbesc continuu, deşi oglinda sufletelor negre ascunde gânduri şi concluzii nedemne de luat în seamă...

Trimiteți un comentariu