De neschimbat

Stând spectator al mulţimii, încrucişezi destine, descifrezi chipuri, poveşti, caractere, conturezi personalităţi. Cel mai interesant însă, e să vezi trecând, în acelaşi timp, în direcţii diferite, o fetiţă şi o femeie în toată firea. E ca o transpunere a anilor într-o secundă, căscându-se o fereastră în timp. E ca o maturizare bruscă şi prematură. Căci undeva în adâncul femeii aceleia, s-a oglindit chipul copilei... care a fost. Cu toate temerile şi naivitatea ei. Cu toate poveştile şi zâmbetele şugubeţe pe care le-a trăit. Cu toate rănile şi cu toţi oamenii-pansament pe care i-a iubit. Cu toate lecţiile pe care viaţa i le-a dat.

Copila ce-şi ascunde emoţiile într-o privire fugară şi în mişcarea nervoasă a mâinilor, păşind legănat, cu tenişi şi rucsac în spate, se transformă, în timp, în femeia emoţionată pentru odorul ei, ce-şi leagănă mersul în pantofii cu toc cui. 

Se cizelează, evoluează, învaţă. O, cât învaţă! Dar nu se schimbă niciodată. Poate nu arată, dar fondul ei sensibil, romantic, visător, se va ascunde în lacrimi, în oglindă, şi mult mai târziu, în braţele celui iubit, unde se simte protejată, fericită şi liniştită.  

Într-un trup matur, cu mişcări ferme şi studiate, stă ghemuită, pentru totdeauna, fetiţa speriată şi răsfăţată de altădată. Fetiţa care vrea să creadă în cel bun din om, fetiţa care-l caută pe tatăl ei în fiecare bărbat, fetiţa care vrea să se simtă mereu iubită. Niciodată nu se va modifica asta, decât dacă... nu mai crede. Ceea ce ar fi tragic, căci ar dispărea o lume.