vineri, martie 7

Acceptare necondiționată

Din punctul meu de vedere, cheia unei vieți frumoase, este libertatea de a fi noi înșine, libertatea de a ne exprima, în funcție de ceea ce simțim. Naturalețea și spontaneitatea, sunt două atribute cărora le-am uitat înțelesul, deoarece am crescut, ne-am maturizat, am înțeles că trebuie să fim într-un anumit fel pentru a fi acceptați de societate, de ceilalți oameni, ne-am impus să fim diplomați și dacă primim o palmă, să întoarcem obrazul, eventual zâmbind. Ne-am construit cu toții măști sociale, pe care la un moment dat vom simți nevoia să le scoatem și să ne arătăm lumii așa cum suntem, cu bune și cu rele, cu lacrimi și cu zâmbete, cu împliniri și frustrări. Toți le ducem în spate, trebuie doar să le acceptăm și să le recunoaștem. 

În goana noastră disperată de a părea mai buni, mai frumoși și mai deștepți decât suntem de fapt, am uitat cine am fost inițial, și căutăm oameni care să ne aducă aminte. Căutăm de altfel, oameni care să întruchipeze idealul: să fie frumoși, inteligenți (neapărat), amuzanți, eleganți, sensibili, manierați, etc, pentru a ne ridica și pe noi, pentru a ne da și nouă un impuls de a ne transforma, că dacă tot nu mai știm cine suntem, măcar să devenim o versiune mai bună decât am fi în mod normal. Nu numai că un om nu poate să reprezinte tot ceea ce ne dorim, dar nici noi înșine nu ne putem schimba și perfecționa, oricât de mult ne-am strădui. Poate doar să evoluăm și să ne cizelăm.

Căutând perfecțiunea, tindem să le cerem oamenilor să se schimbe. Să vorbească frumos, să se îmbrace după gusturile noastre, să se poarte altfel... să se transforme. Dar iată ce greșeală imensă facem, de cele mai multe ori conștient! Nu o dată cred că i s-a întâmplat fiecăruia dintre noi, să reușească să schimbe pe cineva după propriile convingeri, și apoi să nu-i mai placă. De ce? Pentru că „nu mai e ca atunci când l-am cunoscut”. De-asta e bine să lăsăm omul așa cum este, să nu încercăm să-i impunem să facă lucrurile ca noi, ci ca el. Să fie el însuși, să ne permită să fim noi înșine, și dacă ne e bine așa, e mai mult decât perfect. Pentru că fiecare are valorile, calitățile și acele mici detalii care îl diferențiază de alții. Iar dacă noi schimbăm lucrurile astea, persoana respectivă nu va mai ști cine e, iar noi nu vom mai reuși să scoatem la suprafață lumina din ea. „... aș vrea să-ți pot arăta atunci când ești singur sau în întuneric, Lumina uimitoare din ființa ta.” (Hafiz)

E al naibii de greu să accepți și să iubești un om așa cum e, fără să îți pui amprenta asupra lui, dar dacă nu îți place de el cum l-ai cunoscut, înseamnă că sunteți din lumi diferite, care nici nu ar trebui să se intersecteze... decât în limita posibilului. În momentul în care cunoști un om dincolo de măști și de straturile de piele construite pentru a se apăra, dacă îl accepți așa cum e, se va transforma într-o vioară. Va deveni instrumentul care îți va încălzi inima și îți va face întreaga ființă să vibreze, cu cântecul sufletului său. Căci abia atunci vei putea să asculți ceea ce nimeni niciodată nu a putut materializa, nici cel mai talentat poet, nici cel mai sensibil cântăreț. 

Un suflet liber poate fi auzit de către o inimă deschisă.
Trimiteți un comentariu