Primăvara sufletului

"Îţi mai aduci aminte ziua când ai luat soarele şi mi l-ai pus în suflet?" - Lucian Blaga

În aparență sunt o tipă dură și independentă, trecută prin valurile vieții, activ și conștient. Însă, în stăfundurile ființei mele, sunt precum un mugure, care apare mereu prea devreme, și îngheață apoi sub suflarea cristalină a iernii. Întotdeauna i-am privit cu milă și admirație, pe bieții mugurași, făcând inconștient probabil legătura cu mine, cea care se ascunde dincolo de straturile epidermice și cognitive, în zona emoțional-afectivă. Cred că acesta este motivul pentru care întotdeauna mi-au plăcut florile de cireș, metaforic sau contemplativ; s-a creat o conexiune karmică dacă se poate spune astfel. 

E vreo problemă dacă mă consider o mlădiță de cireș sălbatic, cu flori roșiatice și cu nuanțe fine de ivoire? Căci așa îmi simt trupul, și mai ales, întregul suflet parcă se întinde pe sub piele sub formă de rămurele înmugurite, care în sfârșit, au izbucnit sub mângâierea caldă a soarelui și a zâmbetului dulce și senin al oamenilor ce mă înconjoară. De altfel, nu cunosc alte anotimpuri decât cele ale sufletului. Iar acum, deși fizic mă târăsc prin nămeți uriași, undeva în interior simt zbor diafan de fluturași, deasupra ghioceilor bucuriei. E primăvara cea dintâi, mult așteptată și mereu zorită. E acea senzație de bine, de liniște, care induce ideea că totul e posibil, că speranța va topi zăpada și va transforma totul într-o grădiniță cu lalele albe. E acea stare în care hohotele de râs încalcă orice regulă, simțind că întreaga lume e la picioarele mele, eu fiind la propriu printre nori, alergând după cele mai nebunatice vise.

E timpul să trăiesc clipa, pentru a o agăța mai apoi la panoul cu steluțe aurii. Nu vreau medalii sau premii, ci cât mai multe clipe unice, mereu frumoase, mereu vii. Viața e aici, acum, și voi continua să scriu asta, până vom înțelege cu toții acest adevăr pe care continuăm să-l ignorăm, ocupându-ne cu ceea ce credem că ne va face fericiți.