sâmbătă, august 31

Little thing called... happiness


Câte căi bătătorite, câte cărţi citite din scoarţă-n scoarţă, câtă energie consumată pentru aflarea adevărului. Marele mister, păstrat din străbuni, nu a putut fi descoperit nici până astăzi. E ca o comoară preţioasă, ascunsă în cea mai adâncă mină a fiinţei umane. Nu are început şi nici sfârşit, e ca o călătorie dincolo de acum, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa. Şi totuşi, fericirea e aici, acum... deşi cu toţii avem tendinţa de a o plasa în viitor, în planurile şi în visurile pe care ni le-am creionat sârguincios, înainte de culcare.
Dar dacă timpul ne-ar bate în geam la un moment dat, vom şti cum să îl primim? Vom avea puterea să mai zâmbim, sau ridurile ne vor fi ştirbit surâsul, sau poate operaţiile estetice ne vor ţine muşchii la locul lor, iar fericirea ni s-ar mai citi doar în privire? Vom şti oare să îi mulţumim pentru clipele frumoase din viaţa noastră, sau ne vom plânge, şi atunci, de eşecul pe care l-au provocat drogurile semi-letale, numite iluzii? Să fie oare şi fericirea o iluzie? Să alergăm oare după ea, ca după un fluture, pe care după ce îl prindem, să simţim cum se sfârşeşte, încet, în palmele noastre? Să aşteptăm oare un tren care există doar în desenele pentru copii? Să fie acesta oare un act de imaturitate, mă întreb? Dar dacă nu există, ce ar fi să o inventăm? Să îţi îngrijeşti, zi de zi, sufletul ca pe o mică grădină de flori, ce au nevoie de apă, lumină şi iubire. Căci ce îţi trebuie mai mult? Să mergi pe stradă şi să te întâlneşti cu o veche cunoştinţă, şi în loc de banalul "ce faci?", să-ţi spună "ce frumos eşti, radiezi!", iar tu să o inviţi în grădina magică, în care liniştea şi echilibrul domnesc, iar bunătatea, iubirea, înţelegerea, sunt elementele cheie ce o înfrumuseţează şi îi dau culoare. Să fie oare acestea sursele fericirii? Să fie nevoie de împăcare cu sine şi cu cei din jur pentru fericire şi pace divină? Eu zic că merită să încercăm, sunteţi de acord? :)


Trimiteți un comentariu