vineri, septembrie 21

Fără de mine...

Așternutul s-a deformat de-atâta mișcare dezordonată și-mi zace mototolit între picioare, să-mi acopere genunchii în care mi se odihnește sufletul. Firicele subțiri de apă îmi brăzdează fața, până pe umerii coloanei, precum un pârâiaș ce izvorăște din munții retinei, în spatele cărora a apus soarele. Se stinge în fiecare zi, precum lumânarea speranței, pe care am aprins-o când am pornit la drum. Se stinge... deoarece balada toamnei a început. O compune fiecare colț de stradă, fiecare adiere jilavă de vânt, fiecare frunză ce se desprinde cu durere de copilărie, aplecându-se în fața vieții. Frânturile de cer, cântă o doină tristă nopții, picură lin și-mi lasă flori de univers pe pervazul ferestrei, iar eu mă ghemuiesc în mine și mă fac mică, mică de tot. Azi sunt fără nume, fără identitate, fără mine...


Simt că m-am rătăcit, că m-am pierdut chiar când m-am regăsit. Dar nu mă căuta în noianul de frunze, ce zboară fără de sine în necunoscut, chiar dacă știi că-mi place zborul... acum am aripile frânte. Nu mă căuta nici în picăturile de ploaie ce par a cânta uneori sufletul meu. Nu mă căuta acolo unde crezi că m-ai putea găsi. Nu mă căuta nicăieri. Nici eu nu mă caut... doar o să mă odihnesc o vreme.

3 comentarii :

Mihaela Stoica spunea...

Rămâne să încercăm răceala de praf rupt din dorul fiinţei de a se coagula strâns, în sărutări îngenuncheate de roşul-strigăt al frunzelor.
Buzele dacă vor striga a spaimă, gândul se va răsuci în sine: Plouă. Plouă de noi.

Unknown spunea...

cat de frumos...si trist!
eu m-am ratacit...dar ma caut,ma caut si nu ma regasesc :(

Teo Dor spunea...

Dacă-mi dai voie să citesc printre rânduri, citesc ce frumos te știi tu odihni...o vreme...în vremi...oriunde.