Nevoie de cunoaştere...

În tremurul aburului ce vibrează pe undele invizibile ale aerului, cu ceaţă tranzientă ce se scurge din irişii bicolori ai moleculelor de oxigen, pe marginea ondulată a firului de păr, se-ascund ochi. Ochii sufletului. Ochii din umbră. Joc de gânduri absconse, refuză cu obstinaţie să părăsească cutiuţa magnetizată, supraîncărcată şi solicitată, deşi pare că-şi pierde raţionamentul pe şirurile închistate în absorbţie. Amorţire. Pauză. Oboseală şi non-sens. Nevoie de stimuli şi doar o mică, mică reuşită pentru recăpătarea dorinţei, voinţei, puterii.

Cu fir de mătase, croşetată în coconi atârnaţi în nemurire şi în inerţie putrezindă, de crengile unui castan bătrân, pustiu, uitat de lume şi de vegetaţie, gol de suflet, într-o pădure fără copaci în care noaptea respiră timpul, respiră sentimentele zilelor, rămânând pentru eternitate... aşa mă simt acum. Ca o larvă ce nu mai iese din cocon. Timpul se opreşte în loc şi nu mai am şansa de a deveni fluture. Nu mai am şansa, nu am curajul de a ieşi din întuneric, la suprafaţă, să pot atinge lumina cu focul sufletului ce fierbe în pori, în buricele degetelor, reflectat în oglinda oculară...