marți, octombrie 22

Îngenuncheat de „obișnuință”...



Privesc în mine și mă aflu,
ca un hoț de umbre,
prinzând imaginea fulgurantă
a copilului zbuciumat de odinioară,
ce se zbate între straturile de piele,
ca un fluture închis într-un borcan conceptual.
Dacă ar bate din aripi,
într-atât încât să răstoarne
sticla anilor de educație,
și să spargă barierele propriei minți,
ar putea să-și ia zborul în lumea largă?
Sau n-ar mai ști să trăiască
și ar rămâne îngenuncheat,
printre cioburile însângerate ale amintirilor?


3 comentarii :

Marin spunea...

Sigur ar şti să zboare, de îndată ce ar depăşi frica de necunoscut :)
Mă bucur că ai revenit :D

Deniza C. spunea...

Nu e doar o frică de necunoscut, ci și o obișnuință. Este o poveste a unui pui de elefant care a fost prins de vânători atunci când mama lui a murit, ucisă de braconieri. „Vânătorii au luat puiul flămând de lângă corpul mamei și l-au dus la un circ din oraș să fie dresat. Era cel mai mic elefant din circ, dar asta doar pentru că era încă un pui. Dresorul l-a legat cu o sfoară subțire de un picior, iar capătul sforii a legat-o de un copac. Puiul a încercat să scape și să rupă sfoara, dar nu a reușit pentru că era prea mic și fără putere. Așa că, după zeci de încercări disperate, a abandonat lupta. Sfoara l-a învins! El a acceptat soarta și a rămas captiv cu toată disperarea sa.Anii au trecut iar puiul de elefant a crescut si a ajuns cel mai mare si mai puternic dintre elefantii circului.

Dar, cu toate că era cel mai puternic elefant, dresorul îl ținea captiv încă cu aceeași sfoară subțire legat de picior. Și, chiar dacă, cu un simplu gest, uriașul ar putea acum să rupă sfoara, pur și simplu el nu mai crede că poate face asta vreodată, așa că rămâne pe viață captiv în propriile convingeri.”

Cam la asta mă refeream și eu prin acele versuri. Mulțumesc, Marin, mă bucur că nu m-ai uitat! :)

Marin spunea...

Neaţa! :) Cum şi de ce să te uit? Aşa este, ai dreptate, am sintetizat mai mult decât era cazul :D În obişnuinţa de care scrii mai sus şi pe care o recunosc extrem de bine e o doză mare de ceea ce îi putem spune frica de fericire :) Îţi doreşti (scriu la modul general) mai bine, mai mult, însă nu îţi vine să crezi că ţi se poate întâmpla şi ţie. Şi uneori, din cauza acestei reticenţe (cum e şi ruptul funiei la maturitate în exemplul tău), ratezi momente favorable în viaţă. Zi frumoasă, Deniza!