Am ridicat inima,
Ce se zbătea, dându-și ultima suflare,
După ce a fost călcată în picioare;
Și am băgat-o în buzunar.
Mi-e teamă de ace și n-o pot coase la loc...
Vase de sânge explodează de emoție,
Ochii sunt afundați în gropi abisale,
Iar irișii sunt albi și fisurați de sânge.
Lacrimile mi le fac papion la gât,
Roșu... ca să fugă deochiul.
Trupuri lemnoase înrădăcinate în durere,
Își scutură umerii de zăpadă,
Și mă iau de mână spre lumi nepătrunse, neștiute...
Către lumină.
8 comentarii :
ai pus inima in buzunar pe mine ma doare doar citind:D
sunt foarte frumoase versurile, inspira si putina durere, sau poate puin mai multa durere, dar imi palce faptul ca ultima fraza pare sa aduca putina speranta :) si e foarte frumoasa:)
Da, ai dreptate, Lavinia... sper doar ca acea speranță să nu moară.
Deniza, imi pare rau pentru biata inimioara :)
Sunt sigur ca isi va gasi chiar ea drumul spre lumina...si va incepe sa bata din nou in ritm de zambet si gand frumos. Nu e nevoie sa o cosi, iubirea o aseaza la locul ei de drept :)
P.S.: si mie imi plac irisii
Hm... măcar de ar fi fost asta! Nu inima e cea mai afectată, dar am preferat să o creionez pe ea în poezie, nu să dezvălui adevăratele probleme. Ce farmec ar mai fi avut?
Dar, toate celelalte, sper să se rezolve... cât mai curând! :(
Oricum, apreciez optimismul tău... și îți mulțumesc!
Speranta moare ultima, dar nu se preda.
Uneori e bine sa nu bagi inima in buzunar in urma unei suferinte. E bine totusi sa sufli si in iaurt, dar nu o baga in buzunar. E un paradox poate, dar suferinta, inteleasa asa cum trebuie, nu e un motiv deintunecare a sufletului, ci o sporire a dragostei... depinde si de motivul suferintei
pai tu tine-o aprinsa si nu o sa moara:)
Lavinia, o să încerc. Merci!
Alin, ai dreptate!
Tzzumbi, nu prea le am cu iubirea și cu toate astea. Mai am încă multe de învățat... Oricum, merci mult!
Trimiteți un comentariu