nu, nu, nu.
nu, nu știu, poate. nu, nu cred.
confesiunea asta e față de mine.
aș zice mai degrabă, mă iert!
mă iert pentru că nu mai cred.
nu mai cred în gândirea pozitivă și în puterea atracției.
în afară de amăgirea iluzorie cu care mi-am împănat visurile pe moment, nu mi-au adus nimic concret.
un singur lucru e cert, nu se materializează decât lucrurile pentru care muncești.
nu-mi mai permit să visez, tot ce știu e că trebuie să lupți pentru ce îți dorești.
paradoxal, e singura ancoră care te poate ține la suprafață.
nu de alta, dar în reverie poți obține aripi care te duc atât de sus, încât atunci când deschizi ochii, să dai cu nasul de abisul existențial.
mă iert pentru că am greșit.
și greșesc în continuare. e normal, e omenește.
e singurul mod prin care am învățat lecțiile firii.
pentru că sunt genul care nu învață decât trăind pe propria piele arsura flăcărilor.
mă iert pentru că am vrut să văd binele și că le-am dat putere să mă schimbe.
am vrut atât de mult să cred că nu e adevărat.
că oamenii nu sunt răi. că viața nu e alb-negru.
că cerul își arată stelele din privire doar atunci când îl privesc.
am vrut atât de mult să văd partea bună din oameni, să cred în cântecul lor, să ascult dincolo de cuvinte, să le aud inima și să mă afund în ea.
am vrut să nu strivesc corola de minuni a lumii.
într-un final, au câștigat.
am cedat.
nu mai pot.
mă iert pentru că am dat tot ce am avut mai bun.
și da, am rămas cu nimic.
nimicul care sapă în mine și în pământul pe care calc, zi de zi.
m-a îngenunchiat însă.
poate e prea puternică și plină, față de mine, un miez de suflet, aruncat ca o nucă în lume.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu