Momente

Sunt momente în care cobor treptele spre sinele autentic și mă prăbușesc în mine. Îmi pierd mințile... și mă pierd. Dar tu nu observi niciodată, nu te deranjează tăcerea mea, însă te deranjează ieșirile mele nervoase, pentru că nu sesizezi corzile sensibile pe care calci, fără milă. Dacă ai observa, m-ai lua în brațe și m-ai strânge, cu teamă și cu părere de rău, că n-ai înțeles până acum cât de fragilă sunt de fapt. 

Mă târăsc apoi prin labirintul existențial, și nu e dată să nu mă julesc în cioburile rămase amintire, din clepsidra spartă în fuga disperată după falsa fericire. Doare, te zvârcolești de durere, îți vine să urli, dar îți muști buzele. Ce rost ar avea să strigi, când nimeni n-ar putea înțelege vreodată ce te doare, sau de ce, sau cum e posibil. Nimeni nu-ți poate obloji rănile, uneori nici tu însuți nu mai știi cum să le accepți, nu mai poți să suporți. În schimb, fără intenție, toți ți le deschid, cu un cuvânt, cu un gest și se uită la tine cum sângerezi, se miră că te deranjează ceva atât de minor, dar nu văd avalanșa pe care o provoacă. Nu văd cum te scufunzi, nu văd că rămâi fără aer, și te strângi în tine, te închizi sub straturile de piele, ferecând orice fereastră spre zi sau spre noapte, spre fericire sau spre viitor. 

Nu mai încerci - să pari. Nu mai vrei să demonstrezi nimănui nimic. Nu mai visezi la altceva, la mai bine. Ești vulnerabil, ești neînțeles, și te doare fiecare cuvânt, fiecare respirație ce vine spre tine - a sfat, a reproș, a dorință. Te oprești din tot ce faci și tot ce ești. Nu mai găsești lumina, te simți obosit, fugărit, alergi dintr-un colț în altul, dar presiunea celorlalți te urmărește, te apasă, și în sfârșit, te doboară. Toți ochii sunt pe tine, pentru că ești slab și pentru că ei oricum știu ce e mai bine pentru tine. Îți împărtășesc experiența lor de viață, ca nu cumva să calci strâmb, sau să faci vreo greșeală în drumul tău și să le distrugi ideea de perfecțiune în care te-au îmbrăcat. Ei nu înțeleg că doar greșind poți evolua. Doar greșind, te poți desăvârși. Doar greșind, devii conștient, actual, ancorat. Ei nu înțeleg că ești om și că ai voie să greșești, să ai căderi, să fii slab. Nu.

Atunci nu vrei decât să pleci, să te ascunzi, de ochi, de guri, de minți, de tine, dar nu poți. Așa că te chircești, cu bărbia pe genunchi, încerci să-ți aduni mințile, să găsești curajul de a ieși din carapace, de a-ți striga temerile, frustrările, neputința. Simți nevoia să te dezbraci în fața tuturor, să te arăți așa cicatrizat și deformat cum ești, și să îi faci să înțeleagă că te rănesc, că te supraestimează, că cer prea mult de la tine, când tu ești... doar atât de mic. Dar, din nou, nu poți. Nu poți să îi lași să vadă că nu ești așa cum credeau că ești, nu poți să îi aduci în tine, ca într-o expoziție și să le arăți craterele din care ești format. Nu ar accepta dezastrul, cum de altfel, nici tu nu ai reușit să îl accepți... să te accepți. Încă nu-ți vine să crezi că tu ai atâtea minusuri. De fapt, nici nu mai știi uneori, dacă le ai într-adevăr sau crezi că le ai. Complexele sunt al naibii de distructive și se adâncesc, se măresc, odată cu trecerea timpului.

În final, te resemnezi. Aștepți momentul în care să poți fii tu, fără să mai simți vreun deget îndreptat spre tine, fără să mai surprinzi vreo privire ce te pătrunde ca un pumnal, fără să mai simți nevoia de a te explica. Aștepți momentul în care să fii înțeles, fără cuvinte, fără dovezi. Să vină cineva să te strângă în brațe, și să te asigure că e alături de tine, indiferent cât de distrus ești.