miercuri, iulie 24

Prietenul meu, Timpul

În astă seară caldă de vară, am ieșit pe balcon, la o vorbă cu Timpul. Era îngândurat, iar eu neliniștită și sobră. Cu cât intram în profunzimea discuției, cu atât se adunau norii pe cerul senin, iar luna, plină de ea, ne privea cu infatuare, încercând să ne intimideze. Dar nu ne-am lăsat păcăliți, și am rămas în continuare în bătaia aripilor de sfârșit de iulie. Nu mare mi-a fost mirarea când am simțit pe mână picături reci de ploaie, ce curgeau de altfel ca o perdea de cristale în lumina pală de pe stradă. Am închis ochii și am început să meditez. Mi-am canalizat atenția asupra aerului pe care îl inspiram, încercând să-mi imaginez cum intră și cum iese din fiecare celulă din corpul meu, iar ele îi zâmbeau. Sunetul ploii îmi gâdila lobul urechilor și simțeam cum un val de căldură, amestecată cu liniște, se rostogolea în mine, alinându-mi dorurile și gândurile. Lângă mine, Timpul și-a strâns genunchii la piept și, cu ochii închiși, cu fruntea încrețită de vreme, cu buzele tremurânde, se legăna pe scaun, înainte și înapoi, ca un copil depresiv, ajuns în stare de nebunie. În mișcarea aceea, aerul se agita avid între noi. I-am atins mâna și, privindu-l în ochi, am sesizat o bobiță de rouă ce sclipea ciudat. L-am întrebat atunci, încercând să-i transmit un licăr de speranță:
- Încotro, Timpule? dar vocea era tristă, deși fața mea a încercat un zâmbet strâmb. 
S-a uitat în jos și a oftat. 
- Ia-mă de mână și hai să mergem împreună, indiferent unde te duci. Drumul meu oricum e necunoscut și plin de posibilități. Aș merge oriunde. Hai să fim prieteni, să ne bucurăm împreună în momentele fericite și să ne fim umăr de sprijin la nevoie. Când ești singur, simți că nu ai niciun rost, că ești în plus și că îi încurci pe ceilalți. Dar dacă suntem doi, totul va fi mai frumos, vom putea trece prin viață cu zâmbetul pe buze și sufletul încărcat de noi. 
Bobița de rouă i s-a scurs pe obraz, mi-a strâns mâna și a zâmbit. L-am luat în brațe, și, unul cu capul pe umărul celuilalt, am început să plângem ca doi frați care s-au regăsit după război. Între noi s-a născut o complicitate tacită, mai întâi printr-un zâmbet, apoi prin lacrimi. De altfel, plânsul este o reacție la fel de naturală, normală și greu de controlat precum râsul. Dar acum era mai mult decât atât, era o refulare, o împăcare... cu mine, și cu timpul. 

4 comentarii :

Iulia spunea...

:)merge cu tine timpul si fara sa i-o ceri. Mai greu e cand ii ceri sa se opreasca o clipa...:) foarte frumoasa postarea ta!

Unknown spunea...

Merge cu tine, dar de multe ori, nu ca prieten, ci ca dușman. Mereu ne plângem cu toții că nu avem timp, ceea ce înseamnă că nu ne-am împrietenit cu el, că nu știm nici pe el să îl organizăm, dar nici pe noi, nu?
Îți mulțumesc frumos pentru comentariu, și te mai aștept cu drag! :)

Iulia spunea...

ai dreptate...la asta nu m-am gandit! :) trebuie sa ni-l facem prieten daca vrem linisitire! multumesc!

Anonim spunea...

Stiu, inteleg si imi place ceea ce citesc. E foarte adevarat ca doar comuniunea continuu cu tot ce in afara si inauntrul nostru ne poate aduce starea de pace de care avem nevoie ca sa putem iubi. Ma intreb insa in ce masura timpul e o constanta umana, o inventie a noastra. Sau una facuta pentru noi. Isi joaca rolul alaturi de noi in descoperirea de sine pe care o chemam viata si apoi dispare. Stim ca fiecare dintre noi avem umbra noastra, aparte, unica, speciala. Poate avem si timpul nostru...
Sa ai o noapte minunata, Deniza!