joi, iulie 4

Pace şi iubire

Zi de zi, simt cum în fiinţa mea se naşte un alt om. Simt cum, cu fiecare răsărit de soare, devin altcineva, o versiune mai bună a mea, mai pozitivă. Mi-am găsit echilibrul şi liniştea, am găsit în mine puterea şi căldura de care aveam nevoie, am găsit un loc în inima mea unde să mă simt acasă. Îmi aparţin mie şi mă bucur de ceea ce sunt.
Mă uit în urmă şi văd câtă răutate şi câtă tristeţe am adunat, cu voie sau fără voie... şi mi-am dat seama că nu vreau să fiu aşa. Mi-am dat seama că, analizând lucrurile şi canalizându-mă pe cele care îmi displac, nu mă mai pot bucura de cele pe care le iubesc. Pentru că, între timp, am învăţat să şi iubesc! 
Acum iubesc ploaia. Întotdeauna am fugit de ea, ascunzându-mă în casă, fără chef şi cu proastă dispoziţie, considerând că este o vreme mohorâtă şi starea mea devenea una cu ea. Dar acum mi-am dat seama că ploaia este pe cât de plăcută, pe-atât de benefică spiritului. Iubesc senzaţia de răcoare şi totodată de plăcere pe care mi-o conferă fiecare bucăţică de cer, ce-mi face pielea de găină. Acum iubesc până şi cerul, atât de lipsit de strălucire şi incolor, dar atât de calm încât, numai privindu-l, simţi că poţi atinge pacea interioară ca într-un moment complex de meditaţie yoghină. Iubesc picăturile de apă ce aduc în căderea lor imaginea întregului univers şi ţi-o aşază poznaş în palmă. De altfel, cum să nu te bucuri de această mică atenţie, şi chiar mângâiere, pe care universul ţi-o aduce ca răspuns, iubirii pe care tu i-o transmiţi? Cum să nu te bucuri de liniştea pe care doar ploaia ştie să o cânte? 
Iubesc apa, şi implicit ploaia, pentru că fără ea, nu ne-am mai putea crea micul colţ de rai pe pământ. Nu ne-am mai putea înconjura de flori, de culoare şi frumuseţe, nu am mai găsi fluturaşi care să ne fure un zâmbet cu dansul lor diafan şi nu am mai şti să ne bucurăm de căldura soarelui. Iubesc ploaia, pentru că e parte din natură, iar natura e parte din mine. 
Inspiră prospeţimea naturii şi îmbrăţişează inevitabilul, permiţându-i sufletului tău chinuit de atâtea întrebări şi frământări, să respire şi să se vindece. Iartă-te pe tine, cel care eşti şi cel care ai fost, iartă-i pe cei care ţi-au greşit şi fă pace cu natura. Acceptă-te şi lasă-te să fii. Iubeşte-te şi iubeşte ce te înconjoară. 


Pace şi iubire :)

2 comentarii :

Alamine Tothull spunea...

Am stat singură pe plaja unui ocean, privind în jurul meu, înspăimântată de infinitul care nu mă mai amăgea cu nciun ecou. Singurătate insulei mă arunca în braţele oceanului care mă izbea în singurătatea insulei fără iertare.
Nu ştiu dacă pentru că am rămas fără putere sau pentru că am devenit foarte puternică, într-o zi nu m-am mai împotrivit. Atunci AM VĂZUT, AM AUZIT şi am înţeles: doar liniştea fără ecou este spaţiul în care se ridică temple.
Şi universul s-a umplut de voci care-şi cântă în limpezime cântecul.

Unknown spunea...

Exact răspunsul la care am ajuns şi eu, şi starea pe care vreau să o ating. Deşi singurătatea îmi era familiară, liniştea nu-mi era linişte. Acum e, acum mă bucur şi mă simt bine cu mine. Acum găsesc liniştea oriunde, atunci când am nevoie de ea.
Mulţumesc de mesaj, apreciez că mi-aţi scris şi că nu m-aţi uitat. Vă doresc... pace şi iubire. :)